germinaţie latentă___________________________________despre muzică,tehnologie şi oameni.

     Bucurie. Acum ceva vreme, am aflat că Audioslave s-au despărţit. Mai bine zis, Chris Cornell s-a decis că nu mai are aceleaşi orizonturi artistice cu restul membrilor trupei. Observaţie: e a doua oară când restul membrilor formaţiei sunt părăsiţi de vocalist [Zack de la Rocha a plecat din Rage Against the Machine din motive similare; acum par să vrea să se reunească]. Nu vreau să fiu răutăcios sau să afirm că Audioslave sunt o formaţie de lepădat [o piesă ca 'Be Yourself' aş recomanda-o în mai orice top al muzicii recente], însă am avut tot timpul senzaţia că sunt sub standardul lui Cornell.

      De ce îmi place Chris Cornell? Vocea sa un pic răguşită, când revoltată, când melancolic-tristă, şi-a lăsat amprenta asupra unor trupe ce mi-au umplut spaţiul auditiv de ceva vreme încoace: Soundgarden [cu 'Black Hole Sun' pot spune că am copilărit], proiectul Temple of the Dog [un supergrup din care a mai făcut parte şi Eddie Vedder din Pearl Jam] şi Audioslave. Şi mai e de remarcat şi albumul său solo ‘Euphoria Morning‘, de pe care se desprind două piese pe care nu am să le uit vreodată: ‘Can’t Change Me ‘ şi ‘Preaching the End of the World‘.

     Deci erau suficiente premise pentru a mă fâţâi prin cameră până la momentul în care aveam, în sfârşit, să ascult albumul. Uitându-mă pe lista de piese, câteva mi-au sărit în ochi imediat:

• ‘Billie Jean‘ [cover Michael Jackson] — iniţial am strâmbat din nas, zicându-mi că nu se poate aşa ceva. Spaima a fost ştearsă imediat după ascultare. Foarte buna piesă; a devenit una din preferatele mele de pe album.
• ‘You Know My Name‘ [everyone does, everyone...] — o piesă pe care chiar toată lumea o ştia, apărând pe coloana sonoră a filmului ‘Casino Royale‘.
• ‘Safe and Sound’ — pe mine m-a dus imediat cu gândul la piesa firma ce mi-a tulburat tinereţile. Din fericire nu ăsta a fost singurul merit al melodiei, reuşind să mă surprindă plăcut in mai multe rânduri, chiar daca uneori am avut senzaţia ca împrumută [fara a copia] din stilul lui Joe Cocker [fara gospel, totusi]. Neat.

Fără să adoarmă copii sau să răstoarne mese, ‘Carry On‘ reuşeste, prin direcţia mai degrabă country-folk adoptată [spre surprinderea mea] de către Chris Cornell să îşi facă un loc în playlist-ul meu. Are momente foarte bune ['Silence The Voices' sau 'Disappearing Act' fiind doar două din exemple], însă parcă pare incapabil să producă un ‘clasic’ precum a reuşit, de fiecare dată, de-a lungul carierei sale. Poate a îmbătrânit. Sau doar a încercat ceva nou. Cert e că încă a rămas frumuşel foc .