Luasem de ceva vreme albumul de debut al celor de la A Silver Mt. Zion, ‘He Has Left Us Alone But Shafts of Light Sometimes Grace the Corners of Our Rooms’, însă nu avusesem tragerea de inimă necesară pentru a-l asculta. Motivul este dat de ce m-a făcut atent la existenţa acestei formaţii canadiene. A Silver Mt. Zion sunt side-project-ul formaţiei Godspeed You! Black Emperor. Nu am nici o problemă cu această formaţie [altfel nu le-aş fi păstrat muzica până acum]. Însă am găsit muzica lor drept foarte pretenţioasă si solicitantă. Piese lungi, mergând adesea spre 30-40 de minute, din care [după spusele unui prieten] mare parte este non-muzică [înregistrări vocale luate din filme obscure sau interviuri cu persoane de care n-a auzit nimeni şi pasaje audio nestăvilite de o linie melodica clară] fac din muzica lor una de stare. La un lucru asemănător mă aşteptam si de la copiii lor, proiectul A Silver Mt. Zion.

Din fericire, muzica ştie să facă surprize plăcute. Chiar dacă intrasem în mood-ul experimental, din prima clipă am fost surprins de conţinutul muzical. Nu verificasem Uitasem că alcătuirea formaţiei era dată de doar 3 [din cei 10] membrii ai GY!BE . 3 piese parcurse din album, eram deja cucerit şi conectat la muzică. E poate cel mai mare merit pe care pot să i-l acord unui album la prima ascultare. Să mă prindă, să mă ţină şi să un îmi mai dea drumul până când şi ultima secundă trece. Alcătuirea formaţiei este mai degrabă specifică unei orchestre de cameră: pian, viori, orgă, violoncel, contrabas şi clarinet [invitat pe una din piese]. Se mai adaugă şi alte instrumente ce nu ţin de sfera clasică: bass, o chitară discretă şi percuţii pe câteva piese. O altă diferenţă [faţă de GY!BE] este apariţia vocii pe câteva piese de pe acest prim album, din ce în ce mai frecventă pe următoarele. O voce mică, fragilă şi lipsită de forţă, o voce ce aş cataloga-o drept potrivită pentru o asemenea muzică.

Am fost şocat de nivelul de detaliu al muzicii lor. Suprapunerea dintre instrumente este uneori spectaculoasă, amestecul dintre clasic si avangardist dându-i distincţie experienţei auditive. Calm, legănat, vibrant. Pierduţi într-un etern crescendo, atât la nivel de piesă cât şi la nivel de album, membrii trupei reuşesc să ne plaseze în cadrul unei moleşeli meditative, moleşeală frântă cu succes în anumite momente de apogeu, dintre care unul nu îl voi uita niciodată: penultima piesă [Blown-Out Joy From Heaven’s Mercied Hole] are un moment de pian foarte care pe mine m-a cucerit imediat. Puţin după începutul acestui pasaj, se suprapune o polifonie de viori si contrabas ce pe mine, unul, m-au făcut să scap o lacrimă. Muzică puternică, muzică a bine…

Am rămas plăcut impresionat de muzica lor. Am luat şi celelalte albume şi am constatat aceeaşi construcţie atentă [şi frumoasă] a liniei melodice. Mai multă voce, care uneori dă rateuri [după cum cred eu că ar trebui construită o linie vocală], însă nu uită să facă muzică. Şi ce altceva poţi să mai ceri? Singura mea teamă este că mi-au plăcut atât de mult datorită lipsei unei culturi a muzicii clasice [în cazul meu].

Anunțuri