Mă simţeam tare straniu să mă aflu în tren, singur. Era prima dată când nu mai era şi altcineva erau şi prietenii mei cu mine. Întotdeauna asociasem mersul cu trenul cu amuzamentul ambulant cu prietenii. Pe deasupra, în compartiment erau străini ce vorbeau într-o limbă necunoscută mie pe care am catalogat-o drept maghiară. Spre sfârşitul călătoriei, însă, s-au demascat rând pe rând ca fiind români ce pozează în cetăţeni ai ţării de peste Tisa [îmi pare rău, dar nici voi nu sunteţi maghiari şi nici Ardealul nu e al vostru]. Concluzia este ca ma simţeam total străin de atmosferă.

 

     Însă am găsit un aliat nesperat în lectură. Cartea: ‘Declaraţie de iubire‘ a lui Gabriel Liiceanu. De când am primit cartea, nu am putut să nu observ că Liiceanu [autorul, căci despre Liiceanu-omul nu am cu nu prea am cuvinte de laudă; cu altă ocazie..] devenea un legământ, o promisiune de iubire. De la o ea am împrumutat ‘Uşa interzisă‘. De la altă ea am primit cartea asta. Nu mai citisem de ceva vreme şi nu cred că putea fi făcută o alegere mai bună. Chiar îmi place cum scrie el.

 

     Despre carte nu pot sa spun foarte multe. Nici nu mi-aş dori să îmi asum rolul unui de critic literar. Cartea abordează tematica iubirii în stilul specific al lui Liiceanu: pasaje ce tratează tema cărţii susţinut de exemple, dar mai ales prin intermediul ‘jurnalului’ – caracteristic tipic pentru Liiceanu. Ce mi se pare bun la această abordare este faptul că trece discuţia la persoana I, scoate la iveală modul în care el interiorizează sentimentul de iubire, fie că acesta este proiectat asupra profesorilor din facultate, prietenilor [ca A. Pleşu, H.R. Patapievici, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca] sau a [omniprezentului în opera sa] mentorului său cultural/spiritual Constantin Noica. Oameni diferiţi, pe care i-a cunoscut din diferite ipostaze: de student, de coleg de institut, de ascultător de radio, de învăţăcel, de editor, oameni ce creează o panoplie destul de largă de relaţionări, o gamă acoperitoare de nuanţe ale sentimentului de iubire.

 

     Într-o discuţie la telefon cu ea, i-am mulţumit de carte şi i-am zis că o consider o carte de ‘filosofie’ slăbuţă, dar nu lipsită de pretenţii, în ton cu standardul impus de Gabriel Liiceanu. Chiar a fost o alegere ideală de carte de tren. Am citit-o în trei zile, şi eu citesc puţin.

Anunțuri