Tren. Mă duc la baie. Îmi croiesc drum printre oamenii de pe coridor. Îmi reamintesc că sunt în ultimul vagon când ajung în spate, la budă. Îmi place să văd cum peisajul se derulează în urma mea. Am senzaţia de progres. Senzaţia de mai-departe ce o înfrânge pe cea de mereu-la-fel. Buda îşi respectă renumele şi îmi aminteşte ca sunt în România. Apă [cel puţin aşa sper eu – naiv] pe jos, miros intens, murdărie si apa care niciodată nu curge la chiuveta ce părea să fi fost folosită drept toaleta de câteva dăţi. Încep să mă uşurez. Trenul se opreşte. Îmi blestem zilele şi, politicos, mă opresc. Trenul pleacă. Termin. Mă îndrept spre compartiment.

     Pe drum, aceeaşi oameni deranjaţi de trecerea mea, aceleaşi fete drăguţe de la compartimentul 6 ce zâmbesc complice când mă strecor prin faţa geamului lor. Coincidenţă sau nu. Nu cred în coincidenţe. În sfârşit zăresc pe scaunul de lângă geam cartea şi sticla mea de apă. Glisez uşa, alunec înăuntru. Nu mă uit în jur, ci mă reped direct la a-mi completa lectura. În timp ce căutam pagina la care rămăsesem, mă şochează [cu gust de anxietate] gândul că nu sunt în compartimentul meu, că alţi oameni ar fi în jur. Realizez că, în acel moment, credeam în ‘coincidenţa’ de a exista un al doilea geam, dezvăluind aceeaşi sticlă de apă şi aceeaşi carte, acelaşi colţ ce poartă marca mea, un alt loc căruia i-am împrumutat personalitatea mea. Asta ar implica, fără a necesita vreun demers intelectual pretenţios, a accepta ca exista doi ‘eu’ distincţi întru infinit, dar unul-imitaţie-celuilalt prin suprapunerea dintre ei, prin identitatea lor. Oglindă frântă. Aceeaşi coincidenţă ar putea face ca unul dintre ei sa plece, in timp ce a doilea sa se întoarcă de la aceeaşi budă care a generat acest demers metafizic cu dus si întors, precum dusul si întorsul celor doi ‘eu’ replicaţi, ce devin antagonici prin simpla lor stare de mişcare, ce devin identici prin oglindita inerţie căreia îi sunt supuşi. Niciunul nu a fost învăţat sa privească înapoi. Pe niciunul nu l-am învăţat să privească înainte. Sunt vinovat de destinul celor doi, dintre care unul sunt eu. Însă nu pot fi decât unul dintre ei. Cei doi nu se vor întâlni niciodată, fiindcă mereu vor merge în direcţii opuse, unul cu spatele la celălalt. Devin protagoniştii unei dihotomii, demiurgi ai paradoxului ce sunt – in fond – eu. Ai paradoxului ce ii face sa meargă în sens opus, destrămând sămânţa de om ce le-a dat naştere, plasată – perfect simetric – intre ei de o mâna nevăzută. Perfecta atenţie la detalii a universului.

     Nu mai scriu, chiar vreau să mai citesc.

[transcriere şi adaptare de text înregistrat ca sms]

Anunțuri