Totul începe când vezi că nu îţi merge internetul. Dezastruos. Îţi simţi opţiunile limitate. Acelaşi tot continuă, inevitabil, când realizezi că îţi merge internetul aşa, gâtuit. Cât să ai o speranţă că o să ţi se încarce o pagină-două.      Evident, când vezi că visele tale cu pagini încărcate se năruie, realizezi câtă treabă ai. E incredibil cât de ocupaţi suntem când nu avem cum să ne ocupăm de treburile închipuite. ‘Exact acum şi-a găsit să pice!! Şi vroiam să intru la magazinul x să caut un procesor.. şi era editorialul Y din ziarul Z pe care chiar azi îmi propusesem să îl citesc. Nervi. Nici nu ştiu ce să fac. Dacă e mai ieftin în afară aparatul ăla foto? Şi trebuia să fac comanda aia…‘.

   Isteria propriu-zisă se declanşează abia când porneşte cu surle şi trâmbiţe netul. Vremea din Notification Area se updatează. Vezi că ai n+3 offline-uri. Ai 35^(2+π) mesaje necitite [conform Google Reader]. Eşti fericit. Ai ce face. Dai vesel refresh la cele 4 pagini prin care ţi-ai rezolva treaba. Te apuci să pick up on your reading. Dramă. Termini repede ce aveai de citit şi vezi că nici una din pagini nu s-a încărcat. A căzut din nou. Restul zilei – aceeaşi încântare. 5 minute la fiecare oră merge. Aşa nu se mai poate.

     Până la urmă se stabilizează situaţia. În sfârşit te apuci [şi îţi termini] treaba. Bucuria nu se încheie însă. În ton cu hiatusul de ieri, realizezi că orice mic semn potrivnic dintr-o conversaţie te face să sari precum o siguranţă ce a văzut multe la viaţa ei. Nimic nu îţi convine, eşti glumeţ [şi eterogen], dar nu te complaci în a fi de treabă. Ţi-a ajuns. Îţi spune să dai un semn când îţi revii [de la a te reconecta la viaţa virtuală] şi te îndeamă să îţi faci treaba. Nu înţelege că ai terminat. Te retragi imediat din conversaţie, pentru că eşti sătul de a te explica [pentru a mia oară]. Purtai conversaţia pentru că asta îţi doreai. La momentul respectiv. A trecut.

 

Anunțuri