Prima zi de conştientizare a statutului meu. Restanţier. Inutilitate . Situaţie fără precedent.

    Nu sunt obişnuit cu astfel de happening-uri. Nu zic că îmi consum verile în activităţi inutile/neproductive. Dar revolta mea perpetuă împotriva autorităţii, împotriva şcolii în special, mă face să mă simt oprimat, forţat, mutat de colo-colo. Îmi înghit mândria [deja obişnuinţă] şi plec la drum.

      Drum anevoios din start. Obosit, încă ne-re-adaptat la ciclul vieţii de acasă [în special net şi căldură], am reuşit să îmi strâng materialele pe masă, într-un efort flowing şi convingător. Atât. Acolo a murit. Trist şi abrupt. Încep să mă învârt în cercuri concentrice, din ce în ce mai largi, mai depărtate de ţelul impus propus azi. Mai departe de birou. Mi-am despachetat şi aranjat lucruri rămase aiurea, însă.

       Încheiere simetrică. Mă simt inutil. Depăşit. Nu mai am nici un fel de forţă. Sunt incoerent. Nu sunt în stare să atac o discuţie [plăcută sau sâcâitoare; oricum], darămite să învăţ. Dar eu am timp. Suficient timp. Cel mai rău îmi pare că – pentru a mia oară – am reuşit să îi dezamăgesc pe cei din jur. Unii îşi făcuseră planuri cu mine. Am declinat. Am colegi care au mâine o restanţă la o materie grea [încă o data – baftă, băieţi] şi mi-au cerut ajutorul. Am întârziat prea mult cu despachetatul. Şi poate nu asta a fost cea mai mare problemă. Problema e că mă simt atât de slab şi inutil. Am un tremur în mâini de ceva vreme [să fie 3 zile]. Nu pot comunica, nu mă pot concentra. Sunt fragil şi supus greşelii. Şi pentru a mia oară când îmi doresc să încerc să ajut pe cineva, eşuez prin a-mi dezamăgi colegii. Nu mai are nici un rost să îmi cer scuze.

Anunțuri