21 august. Plin de nervi.

 

    Mai ales dimineaţa. Spaţiu foarte mic, organizare haotico-la-grămadă. Dormisem şi prost. Ca de fiecare dată în prima seară [când plec undeva pentru mai multe zile]. Acea primă noapte sortită eşecului. Ţi-e prea cald, apoi prea frig. Prea tare perna, prea înaltă. […]

 

     Plouase toată noaptea şi oraşul urma să fie supus unui test de netrecut pentru locul de unde vin. Nu pot spune că a cules laurii, însă l-a trecut cu aceeaşi modestie cu care se înşiră casele [unele din ele] aproape de drumurile ce trec prin Montbrilliant [am aflat că aşa ăi zice locului în care stau]. Totul era exact cum trebuia după ploaie: umed. Mirosea a apă şi a maşini ude. Umed. Nu era noroi nici măcar pe singurul drum [din câte am văzut eu] ce se afla în proces de „reabilitarea şinei de tramvai” [update: drumul ăla era Rue de Servette]. Incredibil. Fiecare mică groapă era înconjurată împrejmuită de un mic gărduleţ. Şi nici urmă de noroi sau nisip şi pietriş împrăştiat pe stradă.

 

     E foarte ciudat oraşul. Pare enorm, chiar dacă ştiu că nu e. Poate am eu probleme cu orientarea. O trăsătură care îmi pare foarte evidentă aici este aspectul nobil, distins. Poate I’m a sucker for oraşe colinare, dar în anumite părţi mă simt ca în Monte Carlo [chiar au un pasaj auto frumuşel foc lângă gară]. E frumos conturat şi foarte bine omogenizat stilul Genevei. Intim şi cochet.

 

     Poşta din apropierea gării arată ca un laborator sau cum îmi închipuiesc eu că ar trebui să arate un spital. E curat şi linişte [ca peste tot în oraş]. Funcţionare exagerat de amabile [ca şi comisia de BAC la româna. mulţumesc pentru 10. fără el nu aş fii fost ce sunt acum]. Vis-a-vis e o şcoală S.F.. Are 3 etaje, o suprafaţă cât Piaţa Romană şi o curte cât Cişmigiul. Aveau mese de ping-pong în curte şi terenuri de baschet pe acoperiş [astea m-au atins pe mine]. Nimic nu mă mai surprinde [update: am trecut noaptea pe lângă şcoală şi am văzut cum arătau sălile de baschet. profi. rău.]. Ceva de speriat. Cum o arăta o facultate? Spaţiul între două blocuri [de 3 etaje] e cât un teren de fotbal. Nimic nu mă mai surprinde.

 

     Lumea e cea mai ciudată aici. E o societate mult mai cosmopolită decât cea cu care m-am obişnuit. Arabi, extrem-orientali, europeni. Negri şi, inevitabil, niggers. De toate pentru toţi. Bunăstarea face ca Elveţia să fie printre cele mai bătrâne populaţii din lume [după ţările nordice]. Mă simt super puşti aici. Foarte rar văd oameni mai tineri ca mine. Copii nu mai zic. Vreo 3 în tot oraşul. Femeile [că fete nu prea există] sunt naşpa. Dar sunt agreabile [sau chiar atrăgătoare] pentru că nu le pasă. Şi nu ţin capul şi umerii plecaţi ca noi. Pe drum spre Carrefour am căzut, totuşi, o fată [din cele 2 sub 20 de ani] chiar frumoasă. Lipsa atitudinii balcanice a făcut diferenţa. În Carrefour, printre rafturi, am văzut chiar una bună, dar dă-mi şi mie încă 5 ani şi 5 operaţii şi o să fiu şi eu bună. După ce am ieşit, îmi zâmbea insistent una la vreo 25 de ani. Păcat că era strâmbă.

 

     Mă las de meserie, frati-miu mă ameninţă iar cu carnagiu.

 

 

 

    Side note: aici Fanta are subtitlul „limonadă cu aromă de lămâie” şi Sprite „băutură răcoritoare cu aromă de lămâie şi lime” [lămâie verde?].

 

 

 

22 august. Lake day.

 

     Am petrecut ziua în zona lacului Leman sau, mia bine zis, partea cea mai îngustă a lacului, ce „intră” în oraş, separând nordul de sud. Partea asta „mică” a lacului este imensă, cu siguranţă mai mare decât lacul Herăstrău [de fapt, întregii salbe de lacuri din jurul Bucureştiului], întreg lacul fiind probabil de dimensiunea Bălţii Mari a Brăilei. Am făcut şi un tu o plimbare de o oră pe lac. Suficient cât să îmi f intuiesc celelalte două extremităţi ale lacului: la sud e un deal ceva mai înalt ce dă înspre lac, presărat cu case ce alcătuiesc cartierul bogaţilor; un soi de Beverşy Hills pentru Geneva. La vest e zona „patronată” de vechii bancheri, proprietari de blocuri pe malul lacului. Foarte fain mi s-a părut faptul că fiecare bloc avea numele „fondatorului” înscris pe faţadă. La nord sunt parcurile prin care am ajuns la lac.

 

     Aici e şi o schiţă, ca să lămuresc problema:

 

 

 

                unt.png

 

 

 

     Partea care m-a impresionat cel mai mult, poate, e cea de parcuri. De fapt, e un singur parc foarte mare, de-a lungul malului lacului, dar e delimitat [ca denumire] după cum erau separate proprietăţile celor care aveau vile pe malul lacului. Proprietăţi donate ulterior municipalităţii.

 

   Nu are sens să vorbesc despre spaţiu, îngrijire şi bun gust. Trei calităţi care nu se regăsesc niciodată împreună la parcurile noastre. Şi mici detalii care fac diferenţa. O alee pe care e pusă o cutie generoasă plină cu cretă colorată. O fântână albă, mare. Un paznic stând pe o bancă, citind.

 

     Mi-e dor de tine. De parcă nu era suficientă depărtarea temporală şi spaţială, ultimul lucru întipărit în minte înainte a pleca ieşi din parc a fost o bancă impecabilă şi verde 🙂 [ca toate băncile de aici, de altfel] aşezată la capătul unei alei scurte, înguste, pavată ci lespezi de piatră rare, alee trecând pe sub un copac bătrân cu crăcile atârnând, învinse parcă. Era o umbră perfectă acolo. M-am simţit de parcă, dacă m-aş fi întors, ai fi fost acolo. Şi dacă te-aş fi întrebat dacă vrei să stăm acolo, ai fi zis că ţi-am citit gândurile.

 

 

 

      Side note 1: la întoarcere am văzut şi sediul ONU. Spectaculos. Mai bine zis, spectaculoasă piaţa din faţă. Plină de fântâni arteziene [mai degrabă apă ţâşnind prin grilaje din paviment]. E ud tot timpul. Şi jocul apei e cel puţin inventiv şi variat.

 

 

 

      Side note 2: azi am ajuns definitiv la concluzia că sunt cel mai mic scund din oraş. Media de înălţime e pe la 1,80. La femei.

 

 

Anunțuri