Am citit ieri un foarte frumos editorial al lui Răzvan Exarhu. Tema: Dinu Patriciu.

     Mi-a plăcut foarte mult paragraful:

 

    „E ceva normal, comunistilor, ca unii oameni sa mai si munceasca dupa primul milion sau miliard, sa angajeze oameni competenti care sa sporeasca succesul afacerilor, sa dezvolte idei, sa cucereasca piete, sa gaseasca solutii inteligente impreuna cu avocatii, consilierii economici si alti tipi care inteleg realitatea aia care ii nemultumeste pe cei care ar vrea sa avem toti acelasi standing, indiferent de educatie sau calitati.

 

     Aş vrea să supralicitez: ştiu un cizmar ce bătea cuie în tălpile cizmelor  pe care le făcea.  Asta era meseria sa. Şi nu s-a oprit să muncească după primul milion de cuie bătute în talpă. Nu s-a oprit până când nu a bătut 20 de milioane în talpă, cuie ce încă ard încă fierbinte în tălpile noastre de popor cu capul plecat. Şi atunci vă spun: „Băi, comuniştilor, atunci de ce încă îl iubiţi şi îl plângeţi?”.

 

     Nu, nici mie nu îmi place moaca lui Patriciu. Dimpotrivă. Nu îmi place aces gen de imagine a celor bogaţi. Sunt mai degrabă impresionat de milionari gen Abramovich, uscăţiv, îmbrăcat mereu în blugi, cu o faţă mai degrabă tâmpă decât plină de el. Însă respect ultima sa mişcare: preluarea Rompetrol de către cei din Kazakhstan. Respect curajul de a nu pleca capul în faţa Rusiei, aşa cum fac falsele democraţii ce se înconjoară cu alianţe mincinoase [recte NATO şi UE]. Chiar am uitat atât de uşor monopolui distribuţiei de gaz obţinut de nemţi prin gazoductul „Prietenia”? Chiar e atât de rău că alegem să nu fim obedienţi Rusiei?

      Respect cazacii şi pe azeri pentru neatârnare. Respect separatismul. Aş face o alianţă cu cazacii şi azerii, cu cei din Kosovo şi Cecenia. Un război împotriva conformismului. Băi comuniştilor, când o să înţelegeţi că nu trebuie să fim ca toată lumea? Când o să înţelegeţi că suntem condamnaţi la a fi diferiţi?

Anunțuri