23 august. Rămân surprins de omogenitatea oraşului. E ca un fin degradeu – de la casă la casă, de la stradă la stradă. Până şi clădirile noi [sticlă şi oţel] se integrează cu bun simţ în peisaj. Am fost surprins, în autobuz, să aud că „suntem deja în Franţa” [da, se ajunge cu autobuzul]. Acolo mergeam să facem nişte cumpărături. La întoarcere am realizat că am intrat trecut peste intrarea pe autostrada Geneva-Paris. Un semn clar de margine de oraş. Dar, în afară de acest indiciu, nimic. Nimic să arate a periferie. Degradeu fin. Şocant, având în vedere cum arată periferia Bucureştiului văzută din trenul dinspre mare. Nu o să uit niciodată cum arăta orăşelul de lângă graniţă [cel din Franţa]. Pe lângă Giurgiu.. Aici chiar aş vrea să locuiesc. Măcar o săptămână. 🙂

 

     Realizezi magnitudinea unui oraş când ajungi pe malul apei ce îl străbate. În cazul de faţă, Rohn-ul. Un soi de Dâmboviţa. Sau cel mai mare pod. Un soi de Pod Eroilor. Ambele de două ori mai mari. Cel puţin. Dar de ce mă tot leg de cantitate? Poate calitatea primează. E incredibilă priveliştea aici. Incomparabil cu orice poţi obţine pe cursul Dâmboviţei. Şi lucrul care m-a bucurat mereu aici: panorama e în 90% din cazuri de 360⁰. Pe nici unul din podurile de acasă nu ai panoramă de 360⁰. Trist.

 

     Mi-e dor să ascult ‘Light of some kind’. Mi-e atât de dor de ea.. Încep să substitui obsesiv orice acţiune cu una făcută împreună cu ea. Oamenii din jur cu ea. Cu ea am băut berea de pe insula Rousseau [minunat loc]. Simt că aş înlocui întreaga omenire cu ea. Măcar pentru o clipă.

 

 

     Side note: 2103 în binar e 10000011011 sau, în notaţie densă, 1511011.

 

 

24 august. Oraşul vechi. Sighişoara întortocheată combinată cu banii bisericii catolice vestice, amestecată cu gustul francez în materie de arhitectură. Impecabil. Boem, discret şi, inevitabil, romantic.

 

 

      Side note 1: acum două zile, aflându-mă pe vaporaş, realizez cât de mare este diferenţa între modurile de exprimare a afecţiunii la oameni. La stânga mea erau o nemţoaică şi copilul ei, băiat. În dreapta, o spanioloaică [care ,-a lecuit de vorbit în spaniolă; uitasem ce repede vorbesc nativii] şi copilul ei, fată [Sofia]. Cea din Germania avea un fel sobru, distins, aproape temător de a-şi alinta băiatul [care era foarte cuminte]. Pe de altă parte, spanioloaica avea un mod foarte viu, declamativ de a interacţiona cu fiica sa [care se tăvălea peste tot, încercând să îi atragă atenţia mamei]. Mi-a plăcut mai mult stilul german. Femeia părea mai degrabă a-şi respecta copilul, decât a încerca să îi impună ceva.

 

 

      Side note 2: am impresia să vă spun că am uitat să vă spun cât de biciclist e oraşul ăsta. Gotta love it. Oameni la costum la pe trotinetă sau bicicletă. Să nu mai vorbim de tineri. Sau bătrâni. E o euforie. Dar e perfect de înţeles. Aici, oamenii pe două roţi sunt respectaţi. Să mă explic:

 

  1. la orice intersecţie apare marcată o bandă îngustă [pe carosabil] pentru biciclişti.

  2. ritmul oraşului e atât de lent, încât toţi şoferii [inclusiv în centru] sunt dispuşi să acorde un tratament cinstit bicicliştilor.

 

     E incredibil cum într-un tunel [cât de cât] circulat aglomerat maşinile merg cu calm în urma unui biciclist ce avea dificultăţi vizibile în a urca panta [tunelul era înclinat]. Nu am auzit un claxon sau şi nu am văzut un cap scos pe geam [asortat cu vorbele de duh aferente]. Am zâmbit cinic ş împăcat la un semn văzând un semn de „Interzis. Cu excepţia bicicletelor şi motocicletelor”. Absolut superb. Sunt atât de frumoşi oamenii plimbându-se zâmbind, cu căştile în urechi, prin vechiul oraş.. Încă nu ştiu foarte bine oraşul, dar dacă nu mâine [sâmbătă], atunci sigur poimâine o să închiriez o bicicletă [sau o să împrumut una pentru 4 ore – neat].

Anunțuri