25 august. Blank day.

 

      <skip>

 

     Mâine ciclism.

 

 

 

26 august. No bike day 😦

 

   Prin o întorsătură [previzibilă, totuşi] de situaţie, duminica nu a fost o zi bună propice pentru închiriat bicicletă. Probabil nici ora [3 jumate-4].

 

     Găsindu-mă în faţa gării, fără vehicul, cu o întâlnire cu frati-miu stabilită vreo 4 ore mai târziu, eram pus în situaţia de a face o alegere. Era un soare destul de bolnav pe cer, îmi amintea de casă. Aproape fără să clipesc, decid să fac o plimbare lungă. Remediu optim. O iau înspre Servette [acolo unde se face „reabilitarea liniei de tramvai”]. Ţineam minte că acolo mai văzusem un magazin care închiria biciclete. M-am înşelat. În schimb am avut din nou ocazia să observ cât de curată este strada în lucru. Au pe ambele sensuri o bandă rezervată delimitată cu un gărduleţe, pentru pietoni [dacă trotuarul este afectat de reparaţii]. Vis. De fapt, nu. Mai greu cântărea faptul că nu găsisem magazinul. Şi deja începusem să mă uit răutăcios şi invidios la toţi bicicliştii [mulţi ai dracu] din oraş. „Ce norocoşi!” îmi ziceam, îmbufnat, amintindu-mi faţa vânzătorului negru de la magazinul de lângă gară, în timp ce îmi spunea „Sorry, but I can’t help you. You know, You picked quite a day…”. Partea de jos a feţei părea uşor amuzată, schiţând un zâmbet politicos. Ochii erau însă neschimbaţi, imobili, ca pe întreg parcursul conversaţiei. Două pupile mici, galbene, parcă nefocalizând. În doi ochi ce parcă mereu stăteau să pl izbucnească în plâns.

 

    Chiar sunt norocoşi. De la infrastructura ce te îndeamnă să biciclezi, până la peisajul pe care ţi-l oferă oraşul. O străduţă car îngustă ce coboară către un părculeţ [ce pare îndepărtat] cu un lăculeţ în mijloc. Grădina Botanică [revin imediat asupra subiectului]. Piaţa Naţiunilor Unite. Eu nu pot să văd aşa ceva în Bucureşti. Eu nu vreau să mă plimb‘ în Bucureşti.

 

     Din Servette am plecat într-o călătorie lipsită de geometrie prin oraş. Am făcut dreapta spre Piaţa Naţiunilor [şi evident ONU], lăsându-mă înghiţit de o stradă largă, flancată adesea de parcuri stânga-dreapta. Trec pe lângă Organizaţia Mondială a Standardelor. Ajung la ONU. Trec de UNICEF. Începe riviera oraşului. Mai merg un pic, se deschide o intrare în stânga, înspre lac. Grădina Botanică. Intrarea liberă. Surprinzător. Grădina, mare şi îngrijită, cu multe porţiuni spectaculoase. Un lac cu aspect de baltă din Deltă. O zonă cu potecile îngropate între pereţi de piatră, realmente înconjurându-te de vegetaţie din toate colţurile lumii, frumos etajată de bază la până pe zid.

 

     Eu îmi căutam un loc să citesc. Am găsit lesne un copac imens, cu trunchiul scurt, despărţindu-se la un nivel foarte jos în multe crăci groase, dispuse ca o palmă noduroasă. Mă aşez în mijlocul palmei. Cartea: „Întunericul şi mierea” [„Parfum de femeie”]. Frumoasă ca şi grădina. Grădina: timidă şi întortocheată ca şi ea. Tot nu pot să îmi scot din minte momentul în care am rămas blocat, uitându-mă într-o fântână; forţându-mi mintea să şteargă t înlocuiască reflexia din apă cu imaginea ei. Am şi reuşit, lucru care m-a bucurat mult.

Anunțuri