Se pare că 5 ani e o sumă fatidică de timp.

 

    Pentru Bruce Springsteen nu a fost deloc o perioadă marcată de dezastrele din viaţa lui Phil Anselmo, ci mai degrabă o perioadă foarte reuşită din cariera prolificului cântăreţ. Un album solo foarte reuşit [Devils&Dust], un album în memoria lui John Seeger şi a lui muzică country şi un album live în Dublin. Câteva premii. Nu o revoluţie social/muzicală, însă o victorie pentru „moştenitorul de drept al lui Bob Dylan”.

 

    Trecuseră, totuşi, 5 ani de când nu mai scosese un album cu E Street Band, iar asta se întâmplase ultima oară pe albumul mult-apreciat The Rising. Era timpul de o reuniune cu oamenii care l-au ajutat să îşi capete gloria [de prin anii ’80 încoace]. Această reuniune a produs albumul Magic.

 

    Prima piesă, care este şi single, este Radio Nowhere. Cea mai spirited piesă de pe tot albumul. Încă o ocazie pentru Springsteen de a dovedi că este un mare talent când vine vorba de a scrie versuri. O structură foarte nimerită a versurilor şi o ritmică care vine ca o mănuşă peste instrumentaţie.

 

    Spre mijlocul albumului, însă, am avut temerea că întreg materialul stă în piesa-single. Cu toată încercarea de a aduce vechiul în nou, singurele momente remarcabile erau mai degrabă desprinse din materialelor solo. O voce peste o muzicuţă solitară. O chitară acustică mică. Frânturi scurte printre melodiile abordate big-band de către E Street Band. Versurile lui Springsteen încântă în continuare, însă pare să preia controlul total asupra muzicii abia în piesa titlu, Magic. Şi nu mai lasă frâiele până în ultima clipă. Din punctul meu, de aici începe propriu-zis albumul. De parcă ar fi împărţit în două părţi inegale, una dirijată de E Street Band, alta de Bruce Springsteen. Fiecare cu farmecul ei aparte. Eu mi-am declarat apartenenţa, însă.

 

    Per total, mă declar mulţumit de album. E chiar un album bun, cu caveat-urile sale. Dar e o problemă de gust.

 

 

    „This is radio nowhere,/ Is there anybody alive out there?

Anunțuri