Războiul meu sfânt împotriva lumii este un demers fundamental polemic. Alert, activ – atacă mereu în stânga/dreapta. Parează, încasează. Ceea ce mă surprinde adesea este capacitatea sa de a sta în picioare, de a-şi păstra mereu energia pentru a merge mai departe. Care este forţa motrică a ‘recompunerii’, a ‘amalgamării’ ce strânge umanitatea într-o masă compactă, plată, gri-uniformă şi o proiectează într-o stare aversivă, combativă şi îi acordă rolul adversarului în războiul meu închipuit? Ce îi dă raţiunea de a fi acestui adversariat, acestui război ce nu poate fi pierdut pentru că nu poate fi câştigat?

 

    Naivitatea. Sau, mai departe parcurs firul despicat din ce în ce mai mult, prostia cioraniană. Negarea este tentantă pentru că îţi conferă aerul demiurgic pe care nu ţi-l poţi clădi pe temelia fragilă de carne şi oase/lut şi apă înlăuntrul căreia îi e dat minţii să sălăşluiască. Poţi desacraliza tot ce este sfânt pentru alţii, poţi demitiza, poţi distruge orice simbol trimis la înaintare pe direcţia comunicării individ-individ, individ-societate, individ-divinitate.

 

    Am aere. Vorbesc prea mult în engleză, limbă ce se prezintă din ce în ce mai mult ca un stindard al culturii americane. Totuşi, insist că sunt americanofob, susţinând că adevărata cultură vine de pe şi a rămas pe bătrânul continent. Paradoxal sau nu, sunt eurosceptic. Nu cred în posibilitatea aplicării la nivel uman ce se încearcă implementa [la nivel suprastatal] prin instrumente juridice şi economice. Nu aparţin nimănui. Nu mă închin la icoane şi consider că Dumnezeu îmi aparţine în totalitate. În fapt, toată lumea e lumea mea, creaţia mea în mintea mea. Nu respect biserica [ca instituţie], fiindcă este un produs al unei clase de oameni, găunoşi ca noi toţi. Nu mă opresc. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Nu am nevoie de tine. Nu te vreau azi. Nu cred ce aud. Nu mai vreau să văd. Nu mai vreau să mă trezesc azi. Nu vreau să fie lumină. Nu vreau să fie noapte.

 

    E o luptă permanentă între mine şi mine. Între mine şi tine. Între mine şi voi. Între mine şi El. Nu se poate câştiga pentru că nu se poate pierde. Nu are să se sfârşească pentru că este un exerciţiu de autosupunere, autoadmiraţie şi credinţă permanent.

Anunțuri