Disperarea şi deprimarea nu sunt aici. Caută-le altundeva. Nebunia, frenezia delirantă a isteriei e de găsit în muzica lui Coltrane dinspre sfârşitul vieţii. Un jazz mai rock decât un rock mai pop. Da pop. Pentru că „I don’t want to be your friend/I just want to be your lover„. Sinceritate dezarmantă.

 

    Nici experimentalul nu mai e aici. Nu aşa cum l-am cunoscut [în special] în era Kid A/Amnesiac. Peisaj audio spartan, „aproape jenant de minimal”. Armonii clasice, acompaniamente orchestrale ce ne amintesc de faptul că Johnny Greenwood e, mai nou, şi compozitor. Atitudinea generală e una relaxată, împăcată. Senzaţia generală e că albumul e înregistrat de nişte oameni ce se simt confortabil, aşa cum cuibărit confortabil în fotoliu, seara târziu, pare să fie modul [şi momentul] perfect de a asculta In Rainbows.

 

    Diferitul tipic Radiohead stă în percuţii aparte pe 15 Step. În chitări acustice aproape de chitara spaniolă la începutul Jigsaw Falling Into Place. Percuţiile verticale împărţite stânga/dreapta pe Reckoner ce dau impresia unei ploi de sus în jos, neatinsă de vreo adiere de vânt. În viorile şi tamburinele de pe Faust Arp. O adevărată cotitură în exprimarea muzicală. Ceva cu care ar fi trebuit să ne fi obişnuit până acum.

 

    Plânsul şi văicăreala [îmi asum toată responsabilitatea acestui cuvânt] care făceau parte din muzica Radiohead au fost sufocate într-un fel. Chiar dacă Thom Yorke se denunţă ca fiind mâncat de viermi şi peşti stranii pe Arpeggi, iar efectul de bass folosit în All I Need ar fi fost considerat darkwave în anii ’80, tot mesajul [textual sau muzical] pătat de note triste e ascuns sub o sticlă groasă.

 

Mai toate piesele [mai puţin orchestrala şi frumoasa Faust Arp] erau cunoscute din turneele din ultimii ani. O piesă ieşea în evidenţă: Nude [sau Big Ideas] era cunoscută de aproape 10 ani, de pe vremea O.K. Computer. Toată lumea aştepta să vadă audă varianta de studio. O piesă emoţională, plânsă prin multe concerte. Abordarea de pe album e tot una relaxată. Tot un om ce a ajuns la maturitate şi priveşte înapoi, confortabil. Cu tot eerie-ul ce înconjoară piesa. Videotape, la fel. A trecut de la un crying song la un rămas-bun al lui Thom Yorke dintr-o zi perfectă. Filmat în „red, green, blue„.

 

    Bodysnatchers iese în evidenţă prin bass-ul procesat ce aduce aminte de National Anthem, iar acesta e cel mai ‘heavy‘ moment al albumului, iar House Of Cards este o piesă cu pământ de chitări acustice şi cer de corzi moi în aranjament clasic. Între ele – Thom Yorke şi sinceritatea lui. Ca pe mai tot albumul de altfel. Cum spunea şi Ştef, albumul pare a fi o continuare a albumului solo al solistului [The Eraser]. Şi eu subscriu la idea asta. Cred că In Rainbows are multe de datorat The Eraser-ului. Şi asta nu e deloc rău. Ambele albume bune.

 

    Vă recomand să luaţi albumul de pe www.inrainbows.com şi să că faceţi o părere. Eu, ca fan Radiohead, îl cataloghez drept un album drăguţ. Pe moment. Cu timpul, prietenia mea cu această ultimă încarnare a Radiohead poate deveni una mult mai strânsă. Audiţie plăcută.

Anunțuri