Sau de ce îmi place muzica. Sau de ce îmi place jazz-ul.

    O plăcere totală a muzicii. Îmbinare perfectă pian-trombon. O senzaţie deosebită venită din Nord. Esbjörn Svensson şi Nils Landgren. Doi norvegieni minunaţi.

    Nu m-am găsit căutând [şi ulterior luând] jazz de ceva vreme. Am suficient jazz. Spre 20 Gb. Doi artişti [+ cei cu care au colaborat]. John Coltrane şi Miles Davis. Doi jazz-işti de categorie grea. Credeam că jazz-ul începe şi se sfârşeşte cu ei. Nu este aşa. Nicidecum. O altă sensibilitate. Alt mesaj/altă abordare a aceloraşi teme. Poate e cazul să fac apologia artei europene vs. arta americană. Mai personal, poate, dacă vine de pe Bătrânul Continent. Să nu uităm şi diferenţa enormă între mijloacele de producţie pe care le aveau la dispoziţie bătrânii şi/sau răposaţii John şi Miles, faţă de cele pe care le au în secolele 20/21 respectivii norvegieni.

    Despre Nils Landgren nu ştiu multe, însă am luat tot ce a fost editat sub titlul de Esbjörn Svensson Trio. Şi nu am regretat nici o clipă.

Anunțuri