După o lungă pauză, o bogăţie de muzici la litera J:

    Janis Joplin – 5 albume + 3 concerte + piese în versiuni diferite de pe diverse compilaţii.

    Pe vremuri, puteam să mă declar fan. Acum nu mai ţin atât de mult la a avea multe variante concerte sau piese rare. Însă va rămâne totdeauna pentru mine o nebună frumoasă a muzicii.

 

    Jesse Sykes & The Sweet Hereafter – 3 albume.

    Jesse Sykes are o voce frumoasă. Împreună cu trupa ei cântă ceva country/folk/blues. Muzică liniştită şi răsplătitoare. Versuri simple, frumoase. Cel mai mult îmi place ultimul album [Like, Love, Lust & The Open Halls Of The Soul], disc ce marchează o trecere mai mult spre folk a formaţiei, tranziţie făcută şi de Ani diFranco spre mijlocul anilor ’90. Iar piesa ce m-a convins să aflu mai multe despre această formaţie, The Air Is Thin, rămâne sus, în constelaţia pieselor bune; bune de ascultat când plouă afară.

 

 

    Jet – 1 album.

    Da. Exact acel album cu hitul lor de renume internaţional. Au piese bune şi rele. O trupă medie. Să nu zic mediocră.

 

 

    Jethro Tull – 23 albume, 5 live-uri, 2 compilaţii cu B-side-uri.

    Am luat discografia Jethro Tull când le-am făcut alor mei un DVD. O bună parte din muzica lor e foarte bună, însă au venit anii ’80 şi totul s-a ca stricat. Mă bucur că am fost la concertul lor din Bucureşti de acum câţiva ani. A fost printre cel mai bune concerte văzute de mine. Şi au o porţiune muzicală bună, numai a lor.

 

 

    Joanna Newsom – 2 albume.

    Am vorbit deja de ultimul ei album, Ys. Excepţional. Sunt foarte curios ce o să facă în continuare micuţa harpistă..

 

 

    Joe Satriani – 11 albume, 2 live-uri.

    Poate cea mai uitată prezenţă de vis din playlist. Un chitarist desăvârşit, cu compoziţii excepţionale ici şi colo. Dacă mai punem şi concertele G3, în special jam-urile de la finalul fiecăruia, deja ar fi nedrept să mai ceri ceva. Momente magice pleacă de sub buricele degetelor lui. Tehnic şi compoziţional – impresionant.

 

 

    John Cage – 2 compilaţii.

    Mai rar atrage atenţia un compozitor modern prin altceva deât în afară de compoziţii libere [adică lipsite de orice formă de canon], alegere anapoda de instrumente [sau instrumente alternative, adesea alegeri amuzante] sau ermetism muzical prin excelenţă. Niciodată nu am trăit emoţii plăcute ascultând asemenea muzică. Însă aici s-a încheiat seria nefericită. Şi nu o să vă spun nimic despre muzică. O să vă spun o poveste despre el, pe când încă era student la Conservator: când a intrat într-o cameră anti-ecou [sau cameră de linişte, nu ştiu cum se zice în română], unde nu ar fi trebuit să existe nici un zgomot de fond, el a auzit două asemenea zgomote. Se duce la profesorul din acea cameră să îl întrebe de ce aude, totuşi, sunete. Profesorul îi spune că nota joasă pe care o aude este de la sistemul circulator, iar cea înaltă de la cel nervos. Asta l-a determinat pe Cage să creadă, spune el, că sunetul îl va urmări toată viaţa, oriunde s-ar afla. Şi e foarte posibil să îl urmărească şi după moarte. Aşa că nu avea nici o altă alternativă, în afară de a-şi dedica cu benevolenţă viaţa în slujba muzicii. Eu unul nu mai am nimic de zis..

 

 

    John Coltrane – 34 albume, 6 live-uri, 5 colaborări + alte piese de pe compilaţii.

    Având în vedere că este vorba de un singur artist, aş fi putut să îmi pun întrebări dacă poate merita aproximativ o parte de 8% din muzica pe care o am. Având în vedere ca sunt peste 500 de nume care semnează condica. Nu regret nici o clipă din această disproporţionare. O pasă jazz e mereu la uşa camerei mele, iar Coltrane va furniza fără prea mult efort. Un trompetist cu suflet, cu minte deschisă la nou şi o distinctivă disperare şi isterie de care s-a lăsat cuprins spre sfârşitul vieţii. Clipe lungi de magie are de oferit.

 

    John Frusciante – 2 albume.

    Pur şi simplu nu e chestia mea. Shift-delete.
Menţionez că mi-e mai simpatic cu Pepperşii…

 

 

    John Lennon – Unsorted.

    Mai are sens să spun ceva?

 

 

    John Powell – 1 album.

    Şi anume score-ul de la Face/Off. Numai bun.

 

 

    John Williams – 4 albume.

    Cu siguranţă cel mai titrat compozitor de muzică de film. Nu degeaba e compozitorul de casă al lui Steven Spielberg. Adesea neimpresionant [pentru mine muzica gung-ho nu e chiar o încântare], însă păstrez score-urile pentru Schindler’s List şi Minority Report aproape de ureche..

 

 

    Johnny Cash – 9 albume.

    Nu o să fiu ipocrit şi să mă dau mare fan Cash. Însă apreciez deosebit de mult muzica sa de la sfârşitul vieţii [anume colecţiile American Recordings şi Unearthed]. Au un loc al lor în playlistul meu, imposibil [cred eu] să poată fi umplut de altcineva. Vocea gravă, piesele lui [şi mai ales cele cover, cărora le-a dat o tuşă unică] au un aer tern, aproape funerar. Reuşită 100% de a readuce folk-ul, country-ul în mainstream.

 

Anunțuri