Anouar Brahem a intrat în mitologia mea.

    Săptămâna trecută [sau poate săptămâna asta, cine mai poate să ţină numărul când e atât de greu să ţii pasul cu timpul?] eram pe Călăraşi, întorcându-mă spre casă. Era destul de cald [pentru luna în care ne aflăm], eram obosit şi încercam să mă târăsc mai cu spor spre domiciliu când, în marea deşartă de beton întinsă de la un capăt al altuia al orizontului, înţesată cu blocuri vechi şi zgârie-aere noi,  s-a întâmplat ceva.

    Ascultam Le pas de chat noir, unul din frumoasele albume ale lui Brahem, ajungând la un pasaj simplu şi de efect. O succesiune de câteva note atent texturate, ţesute între notele calde de pian – pasaj ce reuşeşte de fiecare dată să îmi smulgă măcar câte o lacrimă [da, nu e nevoie de mai mult de atât]. Moment muzical magic, suprapus perfect peste un moment vizual cel puţin pe măsură. În aceeaşi mare betonată în care mă aflam era un cireş. Da, copac – verde şi toate cele. Probabil printre singurele de pe întreaga şosea [cale, sau cu i-o zice]. Pe sub cireş trecea o bătrânică [cochetă, scoasă dintr-o altă epocă, cu mănuşi albe cu tot] care îşi plimba câinele. În fix momentul în care Anouar atingea prima notă fermecată din seria ucigătoare, o rafală trecere caldă de vânt smulge mii de petale rozalii care, pur şi simplu, ning peste băbuţă şi câine. Tot tabloul fiind scăldat într de un soare bolnav ce făcea aerul să pară albastru. În fix momentul în care notele şi-au spus ‘cuvântul’, coada adierii de vânt a ridicat tras după ea un nor de praf gros care a obscurat tabloul delicat.

    Sunt şi zile bune. Trebuie să fii suficient de inteligent să crezi că poţi să îţi faci fiecare zi aşa.

Anunțuri