În România, ţara asta mică şi carpato-danubiano-balcanică, gazdă de summit-uri şi groapă de gunoi, e un lucru tare sâcâitor [din multe altele] care nu se respectă: respectul pentru client.

Detaliez cu două exemple [scoase din vârful pălăriei].

Primul e legat de ‘băieţii‘ care ţin reţeaua prin care am eu net. După încercări repetate –pentru că le stă în obicei să nu îşi respecte orarul– de a-i găsi la în locul unde au ei casieria [o cameră închiriată într-o casă la 2 străzi distanţă de a mea]. Într-un final răspunde la uşă o doamnă, spunând că nu mai sunt acolo. O întreb când se întorc. Ea spune că nu sunt acolo pentru că s-au mutat. Întreb unde. Nu ştie. Bun. Am sunat de 30-40 de ori la numărul de contact. No answer.

Problema: ideea nu e să alerge clientul după tine. Probabil are şi el ceva mai bun de făcut decât să te caute. Probabil să câştige banii cu care te plăteşte şi te scoate din foame. Nu au adresa şi numărul meu degeaba. Puteau să rezolve situaţia problema în mai multe moduri:

Mod 1 [scump]: să dea telefoane sau mesaje cu noua adresă la abonaţi.

Mod 2 [mediu]: să arunce câte un colţ de hârtie cu noua adresă la cutiile poştale ale abonaţilor.

Mod 3 [‘eftin ca braga]: să lipească o hârtie pe uşa fostei casierii, ca să vadă toată lumea unde e noua adresă.

Nu e nevoie să generalizez eu ca să vă daţi seama că în relaţia client-instituţie, client-firmă astfel de comportamente sunt foarte de întâlnite.

Al doilea exemplu vine să lămurească lamentările mele [a]temporale.

Anume ieri se făcea că am un laborator. O să vedeţi imediat de ce ‘se făcea‘. Cum marţi nu am avut prea mare tragere de inimă să îmi fac lucrarea de laborator, m-am uitat la  meci [Liverpool – Arsenal, mare meci] şi m-am decis să  mă trezesc dimineaţa următoare la 6 să îmi fac lucrarea [ca să nu mă duc cu mâna în gură]. Zis şi făcut.

Mă trezesc, îmi fac lucrarea şi mă pregătesc să plec. Ajung un pic cam târziu, alerg spre sala de laborator [ca să nu întârzii nesimţit de mult]. Ajung în faţa sălii. Era şi 14. Decent. Intru, îmi cer scuze că am întârziat. Îmi spune să vin data viitoare. Eu, proaspăt cu căştile scoase din urechi şi după ce am alergat o vreme o întreb dacă data asta vin data viitoare sau daca se mai întâmplă să vin altă dată [într-o formulare un pic mai ritmata, gen: ‘data asta vin data viitoare sau data viitoare vin data viitoare?‘]. Îmi spune că data asta vin data viitoare. Îmi cer scuze, dar nu cred că se poate. Ea îmi răspunde sec că se poate. Mă uit tâmpit la ea [în timp ce nimeni din sală nu a schiţat vreun gest, afară de câteva chicoteli]. Îi urez o zi bună şi plec. Este absolut prima dată când mi se întâmpla aşa ceva. Nici în liceu, când aterizam în clasă la jumătatea orei, vizibil băut nu eram trimis acasă.

Înţeleg că o instituţie trebuie să impună nişte reguli. O conduită. Respect. Încredere. Însă ce s-a întâmplat nu are nici o legătură cu aşa ceva. Nu a spus niciodată că nu se intră la şi un sfert [menţionez că laboratorul avea 4 ore]. Aşa cum nu a spus că nu se dau laboratoarele decât la următoarea întâlnire [se punctează cu 4 direct; evident, numai la a-i preda laboratorul nu m-am gândit în momentul respectiv]. E o diferenţă între a impune o conduită, o linie de comportament şi a scoate din pălărie reguli. E o diferenţă intre a da dovadă de coloană vertebrală şi a îşi bătea joc de un om care îţi este, până la urmă, client. Datorită prezenţei mele pe lista de studenţi, facultatea primeşte bani din care îşi plătesc profesorii. Client indirect, dar totuşi. Nu o să se sature niciodată de a abuza de relaţia profesor-student. Superioritate. Nejustificată, zic eu. Oameni îndoielnici din punct de vedere profesional şi moral au unica şansă să fie mai buni [a se citi mai puternici] decât alţii. Nu sunt. Decât pe hârtie.

În continuare, realizez că aş avea o fereastră de 4 ore până la un alt laborator. Un raţionament scurt mă duce către concluzia conform căreia ar fi normal să mă duc acasă şi să nu mă mai întorc. Trec pe la laborator să văd orarul, însă o clipă de neatenţie mă face să nu reţin corect orele la care se ţine laboratorul. Azi, la ora la care venisem să recuperez nu se ţinea. Fereastră 2 ore până la laboratorul de 4 ore la care am fost expediat. Aşteptare.  Minunat.  Tot răul spre bine. Am recuperat laboratorul cu unii de la management. M-am uitat la meci pe palm-ul unuia [2 goluri Dică, numai bine], am făcut caterincă şi am plecat după 2 ore. Mă simt răzbunat. Nu am căutat compasiune când am dat afară. Nu m-am plâns că am făcut o oră pe drum. Am Înghiţit în sec şi am plecat. Apoi am recuperat laboratorul într-o atmosferă relaxată ca în liceu. Vă mulţumesc, doamnă laborantă.

E fascinantă lipsa de respect din ţara noastră. E incredibil cum oamenii care sunt nedreptăţiţi nu sunt ajutaţi de egalii lor. Nu se formează echipe. Nu se luptă pentru drepturi. Toată lumea îşi apără interesele şi cam atât. Până la urmă, cred că o să se perpetueze mentalitatea asta. E prea multă frustrare în noi. Un mod facil de a refula presiunea strânsă e să abuzezi de mica putere pe care o ai.

Rezumat:

3 ore făcut laboratorul.

2 ore pe drum dus-întors.

2 ore venit aiurea să recuperez [vina mea].

2 ore stat la recuperare.

2 ore pe drum azi.

2 ore recuperare mâine.

______________________________________

13 ore pierdute = 15 minute păstrate pentru mine + o clipă de neatenţie.

Contrar aparenţelor, mă simt învingător.

Anunțuri