Trent is back!

După cum spuneam mai devreme azi, Nine Inch Nails a lansat un nou album. Al treilea in interval de un an [dacă punem la socoteală Ghosts I-IV ca album, nu ca material pentru DJ-i]. De data asta, absolut gratis [fără DRM-uri sau alte sforicele nefericite].

Tot mai devreme ziceam că sper că nu a folosit ocazia asta [de a dărui albumul fanilor] pentru a crea vâlvă nefondată. Că e un album propriu-zis. Muzică NIN. Tot atunci ziceam că o să îl iau la plimbare şi o să vărs rezultatele aici.

Aşa că iată concluziile:

Dacă nu e a fost evident încă din prima propoziţie [exclamativă, de felul ei], atunci o să reformulez. The Slip [sau Halo 27] este un urmaş de drept al Year Zero [albumul lansat in 2007 care mi-a mâncat zilele şi nopţile].

Prima senzaţie stârnită de album a fost că pare a fi o întoarcere la rădăcini [chiar dacă adevăraţii fani NIN ar putea să îmi dea în cap]. Ca să evit un asemenea eveniment, o să spun că The Slip are rădăcini în trecutul [mai recent sau mai puţin recent] al formaţiei, rădăcini din care cresc ramuri răsucite un pic altfel [roots with a twist]. Dacă acceptăm că din rădăcini cresc ramuri, evident..

Ca asemănare cu Year Zero, o să încep cu totul începe cu începutul albumului. Prima piesă este un instrumentală, vag condusă de o linie melodică [să zicem un blurb asemănător cu Hyperpower! de pe YZ], însă numai bună pentru aducerea atmosferei albumului aproape de ascultător [sau invers, depinde cum priveşti]. Privind fugar numele pieselor, observasem că prima se numeşte 999,999, iar a doua 1.000,000 – nimic explicit. În momentul în care se termina piesa, aveam un zâmbet inexplicabil pe faţă. Nu ştiam la ce să mă aştept mai departe. Sau poate ştiam…

Fără prea multă pregătire sau fineţuri inutile, 1,000,000 începe fără menajamente. Mi-am explicat imediat zâmbetul. NIN pornesc albumul propriu-zis în viteză, fără să îşi ia avânt. Dinamic, în forţă. Agresiv. Şi, mai presus de toate, 1,000,000 este fat [phat, nu 32; de unde a venit asta?]. Caracteristicile chitări şi bass înecate în fuzz. Petrecerea a început fără să îţi dai seama că ai fost invitat. Eu deja simţeam referinţele la piese anterioare, prin bucăţi la de versuri ca ‘hands and knees’ sau ‘a million miles away’.

Dacă brusca [şi scurta] linişte ce lasă doar vocea lui Trent să se audă, când mai rămăsese doar un minut din piesă nu e suficientă să impresioneze, cu siguranţă nici Letting You nu are prea mari şanse de izbândă. Personal, cred că e cel mai puţin interesant moment de pe album. Însă o succede Discipline, numai bună pentru a o contrabalansa. Cu momente coch pigmentate de clape hipnotice, cu armonice rezonând liber peste secţiunea ritmică ‘murdară’. Chiar dacă versurile sunt puţin probabil gândite să schimbe viaţa cuiva, nu se va supăra mai nimeni. O piesă susţinută, ce lucr jonglează cu profesionalism cu ritmul, între rapid şi lent.

De la Echoplex observ o altă similaritate cu Year Zero: o anumită conceptualitate în gândirea albumului. Dacă YZ trecea de la un sunet oarecum ‘curat‘ către o procesare excesivă, abruptă [un sunet ‘murdar‘, distrus], The Slip are o gândire asemănătoare din punct de vedere al stării. Eu simt în curgerea albumului un ciclu zi-noapte. O trecere de la o zi activă, dinamică, la o noapte întinsă cu ploaie. Echoplex începe să estompeze avântul începutului de album. Pregăteşte finalul nocturn. Chiar şi explozia violentă a apusului de pe Head Down se îneacă în propria-i încercare. Chiar dacă nu se predă cu una cu două, implozia pare iminentă. Stingerea e ternă. O linie de bass fără inflexiuni.

Noaptea începe cu Lights In The Sky. O piesă lentă [ca să nu zic baladă] tipică pentru Nine Inch Nails. Clape curate [să zicem pian sincer] cu o cadenţă ca de ploaie. Sobrietate la tot pasul. Rezervând grandoarea pentru un pic mai târziu în album, Reznor se limitează la o piesă rece, călăuzită de acordurile de pian şi vocea ce apare şi dispare, mereu la limita şoaptei. Fără doar şi poate, pentru mine, e o contracandidată serioasă pentru cele trei piese de excepţie din repertoriul trupei: Zero Sum, Right Where It Belongs.v2 şi Another Version Of The Truth/In This Twilight. Bine, sunt 4. Şi mai e şi Hurt, dar e prea [supra]ascultată. OK, 5. Şi le-am scos pe moment.

Urmează două piese instrumentale. Prima, Corona Radiata, este singura care depăşeşte 5 minute, oprindu-se după jumătatea celui de-al şaptelea minut. De aici, albumul poate deveni o nebuloasă pentru cei ce au ascultat prima parte. Albumul se rupe la jumătate, făcând loc tânguirii muzicale ce incepe cu piesa anterioară. Dar dacă Lights In The Sky este sobră, rece, atunci Corona Radiata grandoarea a rămas a rămas cu grandoarea. Şi poate nici nu intenţiona asta. O piesă care nu are pic de avânt, fiind parcă scufundată în profunzimea moale a sunetului său. Urmărind algoritmul sec al micilor variaţii, peste masa aparent inertă de sunet se adaugă o percuţie monotonă, însă profundă atât ca ‘înălţime’, cât şi ca spaţialitate. În perechi aici–dincolo ritmicitatea pare să tragă piesa după ea. Asta până când o suită de voci [sau mai bine zis amintiri ale unor voci] dau un aspect coral piesei. Aici intervine grandoarea. Aproape bisericesc, piesa merge spre final. Un apogeu frânt, având în vârf un sample cu… o pisică miaunând isteric, nervos. Tesut organic, discret în muzică. Fiecare începe înţelege ce vrea. Din partea mea, nota 10 pentru manipulare de sunet. Impecabil. Muzica electronică ar trebui să înceapă şi să se sfârşească aici. Drog audio.

A doua piesă instrumentală din pereche este The Four of Us are Dying care continuă în aceeaşi notă monologul fără cuvinte într-un ton mai energic şi mai concentrat. Urme nevrotice de noapte agitată împinse sub acelaşi fel de clape hipnotice, călăuzite de un ritm mai alert ce trece în plan secund pe final acoperit de o negură sonică venită parcă de nicăieri. Singurul neajuns al piesei este că vine după Corona Radiata. Îmi e foarte greu să mă mai concentrez după momentele oferite de aceasta. Iar ultima piesă [Demon Seed] e prilejul folosit de Trent pentru a ne aminti că încă se duce o luptă înlăuntrul său. Singura constantă. În fiecare zi. Mai puternică. Cu toată răzvrătirea de pe final, eu tot la plimbat la 2 noaptea pe la Eroilor mă gândesc. Un mod potrivit de a încheia albumul. Continuă foarte la fix linia propusă de The Slip.

Cu siguranţă nu este un nou Downward Spiral. Probabil că nu o să mai fie vreunul. Însă e un album care, pe lângă faptul că m-a luat prin surprindere, m-a impresionat plăcut. Fără discuţie. Începe alert, agresiv – m-a făcut să merg repede şi fără să îmi pese de consecinţe [deci nu e indicat pentru condus]. M-a făcut să mă uit străin şi distant la oamenii de pe stradă [deci e indicat pentru cei ce vor o societate mai bună]. M-a spulberat spre final. Cu siguranţă îmi place mai mult pe măsură ce se înserează, însă prima jumătate pune serios în mişcare experienţa strânsă într-ale rock-ului de către Trent. Şi prestează aparent fără efort. În încercarea de a împăca ambele lumi, zic că a reuşit să scoată două albume legate solid. O urmare demnă după un Year Zero care m-a impresionat. Ca şi acest album.

the slip cover.

Artist: Nine Inch Nails.

Album: The Slip. [2008]

Single: Discipline.

web: http://nin.com/

albumul: http://theslip.nin.com/

** şi nu uitaţi că e primul album comentat via plimbare cu playeru. dacă îi pasă cuiva.

Anunțuri