Did you know what you lost?‘ e întrebarea pe şi-o pune Beth Gibbons pe prima piesa care dă startul albumului. Întrebare pe care mi-am pus-o şi eu în ultimii ani, practic de fiecare dată când ascultam Portishead. Răspunsul era mereu acolo, palpabil: muzica lor, vocea ei – au însemnat atât de mult pentru mine. Dacă la ideea asta adaug din piesa a treia [Nylon Smile] versul ‘I don’t know what I’ve done to deserve you‘, deja trec înspre o altă frământare. O altă întrebare: ‘Cu ce drept?’. Cu ce drept mă hrănesc eu cu muzica voastră? Mergând mai departe, la ‘I don’t know what I’ll do without you‘, deja fac o supraafirmaţie. Cu tot cinismul din lume, trebuie să recunosc că artiştii sunt [până la urmă] înlocuibili – doar arta nu cunoaşte substitut. Însă această divagaţie se îndepărtează periculos de esenţa mesajului muzicii de pe acest album şi, pe deasupra, nu face obiectul discuţiei de faţă. Poate altă dată. Ceea ce face, totuşi, obiectul discuţiei este albumul Third, care a semnat o pauză de 10 ani în discografia Portishead.

Pentru că tot am scăpat câteva versuri mai înainte, probabil deja s-au tras nişte concluzii. Probabil deja vă imaginaţi un album Portishead ‘ca la carte/ca pe vremuri’, moale şi destul de pop. Probabil că vă înşelaţi. Fiecare piesă [cu câteva excepţii] reprezintă [la rândul ei] cea mai punk piesă pe care ar fi putut-o conc compune Portishead. Spun asta pentru că rămâne vizibil faptul că muzica a ieşit de sub degetele formaţiei din Bristol.

Albumul începe grăbit, cu percuţiile ţinând un tempo ridicat din start, punctate cu păcănituri şi piuituri. Doar atmosfera nesigură, încărcată aduce cu ce ne obişnuise Portishead acum destul de multă vreme. Asta până în momentul în care muzica se lasă scăldată de acorduri de viori vag legate de ce se întâmplă cu restul muzicii. Apăsare. Până în momentul în care vocea trece în prim plan, pentru o scurtă vreme reducând la tăcere aranjamentul muzical. Vocea lui Beth s-a schimbat tare mult în anii ăştia. Are o rezonanţă mult mai metalică şi pare mult mai prinsă în lumea ei. De-a lungul întregului album am rămas cu senzaţia că Beth a devenit o stafie, rămasă să bântuie visele grele a doi muzicieni care arareori realizează conştientizează prezenţa spectrală a vocalistei. Pe Silence, doar o strofă are timp să se desfăşoare, după care muzica îşi continuă cursul, purtând piesa către un final abrupt, sec.

Devine repede evident că atmosfera grăbită şi neliniştită sunt o notă a acestui album. Piesele scurtate la final [terminate în coadă de peşte] pot provoca frustrări unora sau oferi o stare de suspans altora. Pe mine m-au făcut să fiu curios ce o să vină mai departe, deci suspans pozitiv. Pe deasupra, am rămas cu senzaţia că Portishead nu îşi oferă timpul să spună toată povestea, în graba de a începe mereu o alta. Iar dacă mă gândesc că Nylon Smile se încheie cu versul ‘I never had a chance to explain exactly what I meant‘, încep să cred că am dreptate. Nu e timp să întorci timpul. Însă e suficient să îl umpli pe cel ce are să vină.

Cu mici hopuri, albumul îşi continuă ascensiunea. Continuă intensificarea stărilor, accentuarea ritmului, asprirea peisajului muzical. De fiecare dată lăsând în urmă momente lirice sau muzicale [sau o combinaţie a celor două] care fac dreptate renumelui formaţiei [şi care, zic eu, nu ar fi fost posibile fără pauza lungă pe care au luat-o]. Iar când zic hopuri, mă refer la piese în care se încearcă o abatere de la linia propusă de prima piesă.

Primul exemplu vine chiar în a doua piesă [Hunter] care, chiar dacă are o stare întunecată, depresivă, impresionează prin uşurinţa [frizând indiferenţa] cu care Beth livrează versurile. Un balans cald peste instrumentaţia rece, totuşi organică. Iar când mă gândesc că prin refren se regăsesc versuri ca ‘I stand on the edge of a broken sky,/And I’m looking down, don’t know why./And if I should fall, would you hold me?/Would you pass me by?‘ nu are rost să mă gândesc de ce îmi place atât de mult piesa. The Rip este o bijuterie muzicală în două acte. În prima parte, o chitară mică e fundaţia pe care vocea clădeşte o versificaţie simplă, visătoare. Cel mai tandru moment al albumului, de departe. A doua parte schimbă total registrul, percuţii electronice purtând expeditiv vocea către uşa de ieşire. And she follows.

Cât despre celelalte piese care poartă stindardul în prima jumătate a albumului [Nylon Smile, Plastic şi We Carry On] , în afară de faptul că ţin linia ascendentă de care vorbeam, nu pot decât să mă declar impresionat. Pentru o trupă care a luat o pauză atât de lungă, e un gest de curaj aproape nebunesc să încerci să revii cu ceva nou, ceva care să nu reîncălzească supa din care ai ieşit celebru. Fiecare piesă este o declaraţie. O declaraţie că sunt vii şi mai au ceva de spus. Printre momente bombastice [şi vorbim de Portishead, luaţi aminte], uneori furibunde, lasă mereu să scape versuri despre viaţă, despre oamenii din jur, într-un mod diferit de ce învăţasem din albumele trecute. Adesea cinic, privind de sus în jos. Răbufniri.

Albumul se rupe la mijloc, odată cu piesa Deep Waters, antagonica albumului. Spun asta mai ales pentru că este plasată înainte de piesa single [puţin mai târziu ajung şi acolo]. Cea mai scurtă piesă, cea mai aparte piesă. Şi în cadrul unui asemenea album, numai o piesă clasică putea să fie aşa. O piesă atât de clasică, încât dezgroapă anii ’20 şi îi pun pe tapet într-o piesă în care nu se mai vorbeşte la persoana a doua. O piesă personală, intimă, ce dă senzaţia că versurile au fost inventate pe loc.

Trecând la Machine Gun, trebuie să spun că nu m-a atins când am ascultat-o prima dată, ca single scos din contextul albumului. Am spus că e o piesă monotonă de la cap la coadă, neremarcându-se decât prin faptul că este cea mai dură melodie Portishead. Aproape credeam că a fost sărăcită de conţinut, până la a rămâne doar percuţia şi vocea [şi un sintetizator pe final]. Ascultând-o pe album am realizat că m-am înşelat amarnic. Aceeaşi piesă ternă, ce nu iese din matca săpată de ritmul vibrant. [din nou] bântuită de o voce eterică. Însă, de data asta, m-am îndrăgostit de melodie. Acum o preţuiesc poate cel mai mult din toată discografia Portishead. Cu căştile în urechi, face întreaga lume să tremure sub apăsarea ritmului electrizant. Şi mai are o calitate nebănuită: face perfect loc finalului albumului, mai ales piesei ce o urmează, Small, care pare [simetric] privată de o secţiune ritmică [până la finalul apoteotic], însă debordează de texturi grave, apăsătoare.

Finalul albumului este punctat de două piese care încoronează cu succes acest efort artistic. Două piese dominate de îndoială şi rătăcire personală. Chiar dacă Magic Doors începe deschis, cu cel mai funky ritm de pe album, este pacificată rapid de vocea sfâşiată [sau poate e sfâşietoare ?] şi clapele presărate metronomic peste amestecul dens de sunete. Versurile reuşesc din nou să sară în ochi, prin frumoasă incoerenţă: ‘I’ve been losing myself/My desire I can’t have/No reason am I for‘. Greşeli, regrete, continuă înşelare a unui sine pierdut. O ofertă de stări suficientă pentru a conchide albumul. Însă nu era momentul de a pune punct. Magic Doors nu face decât să ridice mingea la fileu ultimei piese, Threads. Piesă care reuşeşte să mă arunce într-o blestemată stare de neputinţă de fiecare dată când o ascult. Poate că sunt versurile în care mă regăsesc [‘I’m worn, tired of my mind/I’m worn out, thinking of why/I’m always so unsure‘] sau poate că de vină e marşul funerar ce mi se derulează prin faţa ochilor. Sau poate pentru că, pentru prima dată, Beth Gibbons ţipă I am alive when I sleep/Why am I not in all that I got?/I can’t find no one to blame/Stand, stand, damned one/Damned one/Damned one/Damned one/I am one/Damned/One/Where do I go?‘ în cea mai organică interpretare de pe album, rămânând, însă, aceeaşi stafie ce bântuie muzica. Dacă, după ce se termină piesa, asculţi din nou albumul, începutul nu va mai lăsa nici pe departe impresia iniţială. După ce ascult Threads, nimic nu mai pare dur, agresiv, depresiv. Nimic.

Nu ştiu în ce măsură pot recomanda albumul fanilor Portishead de pe vremuri. Fiind privaţi de 10 ani de maturizare artistică, se vor izbi de o diferenţă de vârstă importantă. Totul s-a schimbat, totuşi fără a se rupe de rădăcini. Totul are alt aer. Însă e o minune că acest album a apărut. Motiv pentru care merită ascultat, orice aşteptări ai avea. Sunt impresionat de modul în care a fost gândită revenirea. Cred că ne aşteaptă vremuri bune.

thirdportishead.

Artist: Portishead.

Album: Third. [2008]

Single: Machine Gun.

website.

Anunțuri