Hoi!

Probabil cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie concertul Metallica de aseară. Asta pentru că playlistul l-a propus.Ba mai mult dacă, l-a impus. Când începi cu Creeping Death şi închei cu Seek And Destroy, îţi asumi un risc. Riscul de a nu surprinde. Însă şi ‘riscul’ de a câştiga o [mare] parte a publicului. Când nu te atingi de ultimele trei albume de studio se întâmplă ceva. Te întorci la rădăcini sau propui ‘un 90’s show răsuflat‘? [util comentariu, Mădălina].

A fost o zi incredibil de ploioasă ieri. O zi de toamnă în miez de vară. Şi, probabil, eu şi câţiva cunoscuţi/prieteni am fost singurii idioţi fraieri care au venit în tricou – sperând că nu o să plouă, nu are cum să plouă, nu? [Frate, sper că nu te-a doborât răceala şi ai ajuns acasă cu bine] Tot timpul Două ore cât am aşteptat să înceapă concetul a plouat năprasnic. Apoi, cât s-a petrecut muzichia a plouat bătrâneşte, de toamnă. Ceea ce a făcut ca, în lumina reflectoarelor de deasupra scenei, ploaia să fie mereu vizibilă. Lucru inedit, dacă nu chiar drăguţ.

Trecând la concert.. întotdeauna am fost de părere că Metallica nu are nevoie de trupă în deschidere pentru a spulbera publicul. Au avut, ce-i drept, nişte unii pe care nu cred că i-a ascultat cineva, mai ales datorită ploii [de care, eu unul, am beneficiat cu vârf şi îndesat cât timp au cântat The Sword]. Adevărul a ieşit la iveală când a ur s-a auzit primul acord din Creeping Death. Explozie de adrenalină. Dacă la concertul Muse mă plângeam de lipsa unui public care să ofere artiştilor feedback-ul pe care îl meritau, aici nu se poate pune problema de aşa ceva. Privind în urmă, reacţia publicului a fost modestă la început, dacă e să comparăm cu atmosfera de la sfârşitul concertului, când fanii erau la cheremul formaţiei. O relaţie foarte călduroasă. 10 minute de aplauze la sfârşit, cu membrii formaţiei dialogând cu cei din public. Fapt îmbucurător.

Dacă de playlist am spus că a constat în proporţie de 99% din metal extrem [sau dacă nu, o fac acum], despre prestaţia trupei nu rămâne aproape nimic de zis. Impecabil, ca în tinereţe. Vitalitate incredibilă de-a lungul concertului. Nici o pauză. Nici o urmă de senzaţie că ar vrea să o ia mai încet. Maturitate, experienţă în a face spectacol. Publicul a primit o trataţie pe măsura aşteptărilor lor. Şi au meritat-o.

Însă problema eternă la concertele din România rămâne sunetul. Din motive inexplicabile, lipseşte mereu ceva. Nu pot să cred că la un concert pe un stadion din afară nu se ade chitara solo trei sferturi din timp. Sau în pasaje consistente toba e singurul instrument care se aude, la limita intrării în rezonanţă a arenei.

Dar, deh, poate sunt eu prea pretenţios. Totuşi, am fost plăcut impresionat de concert. Când am ieşit, nici nu mă gândeam la infrastructura mizerabilă, la canalizarea nefuncţională.. A fost unul din concertele la care mă voi gândi cu plăcere în viitor, însă nu mi-a zguduit existenţa.

Anunțuri