Acum că am [puţin mai mult] timp, găsesc că ar fi oportun să spun o vorbă-două şi despre concertul Massive Attack.

Mă aşteptam să fiu surprins. Nu ştiam dacă ce setlist au practicat băieţii în timpul turneului în curs, aşa cum nu ştiam la ce să mă aştept de la cea ce a deschis concertul [Martina Topley Bird –  fostă membră Tricky].

Ţinând cronologia în ordinea firească, o să încep exact cu trupa din deschidere [asta p. Spun ‘trupă’ fiindcă micuţa vocalistă a avut alături un baterist ce s-a dovedit, în cele din urmă, a fi multi instrumentalistul de serviciu. De la a folosi 13 soiuri de beţe pentru tobe până la a mânui un furtun de varză pe post de flaut nu au fost decât câţiva paşi mărunţi şi naturali. Care l-au trecut şi prin alte câteva instrumente, fie ele exotice sau nu. Ca să nu pun la socoteală şi faţa lui anglo-olandeză care făcea toţi banii. De departe cea mai interesantă prezenţă de pe scenă la momentul respectiv. Deci mai interesant şi decât domnişoara Bird, cu tot cu vocea ei caldă şi copilăroasă + ţinuta ei exotică-manelistică 🙂 În orice caz, a fost printre cela mai de cea mai de ascultat trupă care a deschis un concert din câte am auzit până acum. Trupă necunoscută mie, oricum desigur.

Şi trecând la lucruri cu adevărat serioase, cu o anumită întârziere, Massive Attack urcă pe scenă. Încă din prima scen secundă am simţit că publicul era pregătit să îşi facă simţită prezenţa. Şi am mai realizat ceva: vedeam pe scenă! Lucru rarisim. Dublu motiv de bucurie. Şi aveam şi ce vedea: cei doi meseriaşi făcând rondul între microfoanele din faţa scenei şi gadget-urile lor de [evident] meseriaşi, doi [ 🙂 ] baterişti din care au izvorât ritmuri din cele mai alese toată seara, un basist şi un DJ care, pe lângă faptul că arăta ca o ţestoasă [sau se zice ‘ţestos‘?], se bucura sincer, copilăros, de fiecare dată când lansa la apă câte un sample mai şugubăţ.

Începând cu muzica şi încheind cu scena, pe tot parcursul concertului am avut senzaţia aproape palpabilă că în faţa mea se desfăşurau nişte profesionişti. Oameni care ştiau foarte bine ce au de făcut şi nu mai aveau nimic de demonstrat nimănui. Oameni care îşi făceau damblaua de a cânta, încercând pe parcurs să scoată cât mai mult de la publicul care nu s-a sfiit vreo clipă să se lase dus de val. Evident, nu pot să generalizez, dar în preajma mea s-a petrecut o petrecere :p .

Îmi vine foarte greu să găsesc ceva de criticat. Au fost prea multe plusuri ca să mai merite luat în seamă altceva. Altceva decât muzica, scena şi spectacolul în general.

Muzica o ştie toată lumea şi nu cred că are rost să adaug altceva, decât că au dat una caldă, una rece la capitolul vocaliste invitate.Unde Yolanda, o negresă cu o capacitate pulmoară impresionantă, a fost o prezenţă viscerală, vie, vocea albă – Stephanie – cu toată prestaţia ei de păpuşă mecanică, a fost o palidă prezenţă pe piese ca ‘Teardrop’. Poate prea ciudăţică până şi pentru mine. Problemă de gust. Cu toate astea, mie mi-a plăcut de ea, luată în contextul întregii desfăşurări de forţe.

Cât despre spectacol – absolut. Scena a fost al 12-lea jucător [adică al 6-lea membru al formaţiei]. Lumini şi fum exact cât trebuie, iar în loc de perete video sau videoproiecţii au folosit nişte dungi orizontale de perete video, suficient de apropiate cât să dea senzaţia de continuitate, dar suficient de depărtate cât să lase loc de imaginaţie între ele. La asta s-a adăugat carisma puternică a membrilor trupei, care ar fi fost în stare să facă şi norii să danseze. Dacă la început ‘ecranul’ a bombardat publicul cu neuro-imagistică – blocuri de pixeli relativ aleatori pulsând în ritmul nervos al muzicii [fapt ce m-a făcut să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost drogat în momentul respectiv] – dinspre mijlocul concertului încolo a devenit mijloc propagandistic. Citate notorii sau nu, cuvinte disparate aruncate care încotro şi-au adus aportul în ceea ce avea să fie un mesaj clar împotriva discriminării, lipsei unei egalităţi de drepturi, împotriva falsei democraţii şi a războaielor – mesaj ţintit în special spre SUA. Aici a fost surpriza. Nu m-aş fi gândit că Massive Attack proliferează mesaje de acest gen. Apoi a venit a doua surpriză: a fost primul concert localizat din câte am auzit vreodată. Sau să spunem parţial localizat. Mai toate mesajele au fost traduse în română, lucru care mi se pare foarte OK dacă într-adevăr vrei să transmiţi un mesaj. Chiar dacă engleza e limba universală.

După concert, am trăit o adâncă senzaţie de „Mai Vreau!”. A fost o experienţă excelentă. A sunat foarte bine. S-a mişcat foarte bine. A arătat foarte bine. Atmosfera a fost pe placul meu. Ar fi putut să dureze un secol şi tot nu m-aş fi plictisit. Nu mai vroiam să îmi dau jos de banderola de acces din jurul încheieturii, însă câteva zile mai târziu am realizat că săraca bucată de hârtie nu ar rezista unei băi cu spumă şi răţuşte galbene :p

De mare efect. Cel mai bun concert de la Depeche Mode încoace. Şanse mari să fi fost chiar peste. Mai rămâne să vină Portishead în România şi aproape pot să mor fericit [Ani, nu te-am uitat].

Anunțuri