Într-o seară, încercând să mă întorc spre casă dinspre Obor, ca un cetăţean respectabil ce mă aflu, mă apropii de o mini-sucursală BCR şi bancomatul aferent.

La bancomat, un nene cu chip calm, îmbrăcat lejer – probabil retrăgându-si bani. Văzându-mă că mă apropii, chipul relaxat al domnului se transfigurează brusc, sec. E acea postura de om la bancomat, om aflat între oameni. Îmbrăţişează ecranul pentru a nu fi deconspirat în deplinul său PIN. Faţa se schimonoseşte, ochii clari devin ochi mici şi neîncrezători, emanând agresivitatea unui câine ce îşi păzeşte osul [ce-i drept, de drept al lui]. Lucru de care mă fac şi eu vinovat uneori. Lucru de care vreau să mă lepăd cât mai repede.

Problema apare, din câte înţeleg eu, datorită tuturor normelor sociale care ne garantează un fals sentiment de securitate. Când suntem într-un sediu de bancă sau de instituţie în care plăteşti/primeşti bani, avem camere care veghează pentru noi, gardieni care au acelaşi rol [deci tot decorativ] şi, colac peste pupăză, sunt impuse şi norme care ating fix aspectul social [al omului în societate] – gen ‘Vă rugăm să păstraţi o limită de discreţie’. Această limită de discreţie ne face [pe lângă avantajul palpabil de a-l preveni pe nenea din spatele nostru – evident, posesor al unei memorii de excepţie – să ne fure identitatea] să nu mai avem motive să îi analizăm pe ceilalţi. În interiorul acelei bule de protecţie, capacitatea noastră de analiză valorează 0. Suntem apăraţi de o fâşie de aer. Cel din spate nu ne poate face rău. Evident, nu rentează să îţi mai faci o impresie despre respectiva persoană. E doar pierdere de vreme.

Şi, totuşi, avem pretenţia că suntem oameni. Din punctul meu de vedere, să analizezi un om, să îţi faci o părere despre el face parte din viaţă. Din a fi om. E un exerciţiu de imaginaţie. Un exerciţiu de ne/încredere în cel din faţa ta şi în sinceritatea lui. O antrenare a profunzimii intuiţiei. E singura interacţiune indirectă pe care o poţi avea cu o persoană necunoscută ţie. Un om de pe stradă căruia îi inventezi o poveste şi îi dai un sens şi un drum în viaţă. Personajul tău. Imaginaţia ta.

Mă simt oarecum jignit de această atitudine. Lipsă totală de încredere a respectivului/ilor în mine. Mă face să îmi doresc, o dată în viaţă, să nu mă mai simt nevoit să pretind că sunt student la sociologie şi că fac un studiu [ca de fiecare dată când fac ceva catalogat drept ieşit din comun, anormal] şi să mă duc –eu– la respectiva persoană, la o distanţă periculos de indiscretă, să îl privesc în ochi şi să îl întreb: „Ai încredere în mine?„.

Ai încredere în mine?

Te poţi rupe o clipă de inerţia bolnavă în care te complaci? Poţi să faci un simplu exerciţiu de imaginaţie şi să îmi spui dacă__

__ai încredere în mine?

Anunțuri