În premieră internaţională, postez nu de pe Firefox.Nu, nici de pe Internet Explorer.

Nope, nu mi-am luat mac [şi nici nu văd de ce aş face asta], nu am mai făcut încă o concesie Apple. Oricum nu îmi stârneşte nici o senzaţie Safari.

Nu începeţi cu Iceweasel/alte trunchieri de Firefox sau browsere obscure, ca nu îmi stă în fire.

Dacă nu aţi citit presa de specialitate în ultima vreme – ei bine – aţi pierdut ratat informaţia conform căreia Google şi-a lansat propriul browser. [chiar dacă, probabil, multă lume se va întreba: „altul?” – pentru ca Google se confundă cu internetul pentru foarte multa lume].

Campania de promovare a început bine, cu un comic care explică cu ce se mănâncă Chrome. Dacă nu aveţi suficientă răbdare să parcurgeţi desenuţele, e un moment prielnic să vă zic eu.

Premisa de la care se porneşte este că – în ziua de azi – internetul nu mai este doar o colecţie de texte şi poze, ci o colecţie de aplicaţii. Afirmaţie nu curajoasă, nu far-fetched. Dacă arunci o privire fugară asupra obiceiurilor de navigare ale utilizatorului de rând – servicii de mail, streaming video/audio, citire de pdf-uri, [la naiba]  Photoshop Express sau Google Docs – nu e chiar un mister faptul că multe din uneltele la îndemâna rezervate exclusiv uzului offline sunt – într-o formă redusă/mai robustă –  utilizate frecvent şi dezinvolt pe web/online.

Pentru a favoriza rularea acestor aplicaţii web, se utilizează un concept caracteristic mai degrabă virtualizării decât unui browser. Adică fiecare tab este conţinut într-un proces [o pungă] propriu/e , complet izolat de celelalte tab-uri, oarecum rupt de sistemul de operare. Implicaţiile de securitate sunt discutabile, chiar dacă fiecare pungă ar trebui să reţină orice eventual intrus, prevenind compromiterea sistemului de operare –în teorie. Din punct de vedere al stabilităţii însă, devine remarcabil este de remarcat faptul că blocarea unei paginii [fie datorită funcţionării anapoda a conţinutului, fie din mai simplul motiv al gândirii supraîncărcate a conţinutului său] nu duce la întreruperea funţionării întegului browser [mai ţineţi minte youtube în Linux?], ci doar a respectivului tab. Nu am reuşit să buşesc vreo pagină până acum ca să văd cu ochii mei, însă ştiu că aşa se va întâmpla. Procesele separate pentru tab-uri acolo duc, garantat. 1-0 la stabilitate.

Mâine o să continui descrierea – cu poze – promiţând să trec prin importarea bookmark-urilor şi setărilor din Firefox/IE.., interfaţa generală, tab-ul de pornire, bara de adrese, consumul de memorie, idei împrumutate de ici-colo, funcţionalitate şi viteză, bunătăţiuri şi, în măsura posibilităţilor, o părere generală despre Google Chrome. Aş fi făcut un articol mai cuprinzător, dar la ora asta chiar nu am dispoziţia necesară să culeg screenshot-uri. Pe mâine.

Anunțuri