Pentru cei ce nu ştiu, Amanda Palmer este pianista, vocalista şi, în general, liderul trupei The Dresden Dolls, trupă din care mai face parte Brian Viglione, baterist şi, în general, bine dispus.

Trec peste faptul că am sfidat cu neruşinare fraza.

Acum nu multă vreme, obişnuiam să numesc The Dresden Dolls drept trupa mea preferată. Acest fapt s-a schimbat nu pentru că s-ar fi stricat ei, ci pentru că au intrat în vizor alte trupe/artişti.

Astfel, am păstrat multe înregistrări live cu ei, înregistrări care se întind pe o perioadă de vreo 8 ani şi pe care continui să le ascult cu multă plăcere. Aşa că mare mi-a fost bucuria când am văzut că pe albumul solo al Amandei se regăsesc piese mai vechi pe care le cânta la concerte, însă nu au ajuns niciodată pe albume. Abia aşteptam să aud nişte înregistrări cum se cuvine ale unor melodii ca Ampersand sau Have To Drive.

Bucurie care, din păcate, s-a oprit la titlurile mai sus menţionate. Nu că nu ar mai fi şi alte piese. Albumul începe chiar bine, în forţă, cu două piese exact cum mă aşteptam de la Amanda. Vervă, aplomb şi versuri în nota caracteristică [‘This family that carries me to such great lengths to open my legs up for anyone who’ll have me‘]. Cele două piese [Astronaut şi Runs In The Family] păreau să fie un piedestal pentru cea de-a treia, anume Ampersand. Piesă excelentă, în esenţă. A primit şi un aranjament orchestral discret, dar plin. Însă lipseşte convingerea în interpretare. Vocea nu percutează silabele care dădeau sens melodiei. Uneori, parcă vocea trenează undeva în urma instrumentaţiei. O piesă bună, chiar şi aşa. Fanul din mine a vorbit.

5 piese inutile [uneori enervante] mai departe, Have To Drive primeşte acelaşi tratament orchestral, însă interpretarea nu mai dă greş. Toate inflexiunile de care e capabilă vocea ei sunt aici, înregistrate nu de un reportofon la un concert. Excelent. Delicat, bombastic, întunecat, triumfător. Toate coordonatele sunt prezente.

Pe finalul albumului, curentul merge mai departe. What‘s The Use Of Won’drin’ are la voce o domnişoară pe numele Annie Clark [zisă şi St. Vincent]. O voce superbă, însă o piesă prea discretă pentru a fi luată în calcul. Oasis, care e şi single-ul, este o piesă voit cretină. Amuzantă prin autoironie, dar cam atât.

Din fericire, urma scapă turma, ultimele piese fiind cu adevărat merituoase. Din acelaşi amestec melancolic, The Point Of It All şi Another Year au loc pe orice album Dresden Dolls. Abordare sinceră, caldă. Ar putea fi B-side-uri pentru ultimul album [Yes, Virginia].

Pentru mine, ca fan, albumul e drăguţ. Are câteva piese foarte, foarte bune. Unele chiar de excepţie. Însă [cât de fan să fi?] cum să treci cu vederea abundenţa de buruieni de pe acest disc? Prea multe piese crâncene. Şi, ca să fiu cinic, Amanda Palmer îşi arată, pe acest album, limitele de compozitor. Este vizibil că nu poate/vrea să treacă peste anumite şabloane pe care tot ea şi le-a încropit. Atât ca versuri, cât mai ales muzical.

Alt album pentru fani. Însă mă mulţumesc cu cele câteva piese bune.

Artist: Amanda Palmer.

Album: Who Killed Amanda Palmer?. [2008]

website.

Anunțuri