Claxonat de pisici şi ignorat de cei trei derbedei de la colţ alunec eu prin oraş.

Curge lumină prăfuită din cer şi, din când în când, mă văd nevoit să îmi scutur umerii precum o răceală te scutură cu un strănut neprevăzut uşor scârbit, dar niciodată resemnat.  Încerc să mă abţin să privesc înapoi, să văd asfaltul uscat şi nepăscut de dinte de animal de prea mult timp. A crescut prea mare, prea neîngrijit. Uneori, mă gândesc că ar fi mai bine să îi dăm foc la sfârşitul toamnei, ca să nu apuce să putrezească peste iarnă şi să strice pământul de sub el. E atâta răceală în urma paşilor mei. E atâta răceală în faţa ochilor mei. E o răceală indiferentă, dar tratată, dincolo de ochii mei.

Sunt cărnuri proaspete în hala de carne şi sunt mirosuri intense pe o stradă uitată, dincolo de Dâmboviţa. Undeva între sărăcie disperată şi case proaspăt construite. Însă e atâta răceală. Atât asfalt nepăscut şi, cu siguranţă, mai prăfuit decât umerii mei. O lume imobilă şi resemnată cu gândul că, dacă se va cuibări în sinea sa, frigul va trece. Şi praful se va duce. Şi pământul nu va putrezi sub apăsarea asfaltului. Şi va fi roditor la anul.

O să fie cald anul viitor. Iarna o să treacă şi, fără nici un efort, lumea se va dezmorţi peste nu mult timp. Şi mirosurile tari vor sufoca din nou aerul. Lumina nu va mai fi prăfuită. Îmbâcsită, poate, fie. Măcar nu va mai trebui să ne scuturăm umerii. Însă vom îmbrăţişa mirosurile cu plămânii noştri amorţiţi. Le vom accepta ca parte din noi. Şi, iarăşi, o să ne resemnăm cu voia anotimpurilor.

Parcă stă să plouă. Vorbele ca ploaia, vorbele care să nu ne lase să ne mulţumim cu răceala, cu praful. Poate de asta e nevoie.

Până la urmă, libertatea cuvântului nu are nici o valoare dacă nimeni nu îndrăzneşte să pună o întrebare…

Anunțuri