O tradiție care a bătut pasul pe loc de vreo 3 ani de zile, numai bună de resuscitat. Deja încep să mă simt bătrân (gândindu-mă că am cel puțin 3 ani). Deci, să trecem la muzică.

Kammerflimmer Kollektief: 1 album.

Un început puternic pentru o literă obscură. Probabil din cauza numelui prea complicat pentru laringele meu, e una din formațiile alea pe care ai vrea să ți le aduci aminte atunci când  recomanzi muzică unui prieten. Mai ales dacă vrei să subliniezi un pic abilitățile tale de explorator al oceanului muzical. Formația asta propune o muzică ambientalo-ambiguă, ferită de ermetism (cel puțin așa cred) și capabilă să ofere armonii plăcute. Chiar recomand cu căldură.

Kathleen Edwards: 3 albume.

Fac eu ce fac, și mai nimeresc câte o domnișoară prin playlist. Cred că nu e literă fără o cantautoare. Don’șoara asta e canadiancă, cvasi-folkistă. Aș zice că albumul Asking for Flowers îi pune cel mai bine în valoare atât vocea, cât și talentul de a scrie versuri.

Kayhan Kalhor and Brooklyn Rider: 1 album.

Un violonist educat în tradiția persană (sau cel puțin așa se laudă materialul publicitar care venea cu albumul, parcă) pe un album produs de un străinez (sau un iranian cu o poreclă foarte penibilă). Mie îmi place albumul ăsta, chiar dacă – după cum zicea Mircea – cam duce lipsă de proporție. Când trântești o piesă de 20+ minute pe un album, nu e chiar greu să îndepărtezi publicul. Însă muzica lui sună bine și oferă momente excelente de muzică din vioara aia a lui. Însă nu toți se vor minuna la albumul ăsta (Ascending Bird, pe numele lui).

Kid Loco: 4 albume.

Greu de zis de ce am păstrat atâtea albume ale băiatului ăsta. La o nouă trecere pe aici, s-ar putea să mă uit mai atent în electronica lui.

Kings of Convenience: 1 album.

Altă formație care e greu de zis cum și-a câștigat locul. Chiar dacă nu se cade să fac asemenea comparații, o formație vizibil mai slabă decât Beach House (care nu îmi plac), dar care are ceva greu de refuzat în lejeritatea exprimării și a stării relativ boeme pe care o trezesc în mine. Spre comparație cu…

Kings of Leon: 2 piese.

…o formație care ar trebui să îmi placă (și chiar îmi plac), dar de la care nu am putut să adun decât două piese care să mă atingă la suflet. Să zică cineva că am vreun strop de obiectivitate.

Klimek: 1 album.

Albumul Movies Is Magic e ca muzica unui film închipuit. O combinație de instrumente cu corzi și electronica. Cu siguranță cea mai  ambientală prezență de la litera asta.

KoЯn: 9 albume + 1 concert Unplugged.

Așa cum Jonathan Davis, solistul trupei, zicea că a trecut prin liceu cu The Cure, așa și eu am trecut prin liceu cu KoЯn. Îmi vine greu să realizez cum s-au strâns 9 albume. Chiar dacă muzica lor a oscilat mult (și în ceea ce privește direcția muzicală, și calitatea), nu pot să îi scot de la inimă. Au ceva irezistibil peste care îmi e greu să trec, chiar și în perioadele mai negre ale carierei lor.

Kreng: 1 album.

L’Autopsie Phénoménale De Dieu este, de fapt, cea mai ambientală petrecere de la litera asta. Însă când zic ambiental, mă gândesc la muzică de lăsat în surdină când joci table cu vecinul de la 2. iar albumul ăsta are tensiune, îți distrage atenția. Uneori, din două instrumente și o reverberație nimerită între ele îți simți pieptul strâns, așteptând pe cineva să apară la geam într-o seară ploioasă…

Kronos Quartet: 6 albume.

Dintr-o colecție absolut impresionantă de albume (nici nu vreau să mă gândesc câte sunt în total), pe astea 6 am putut să pun mâna și să îmi și placă. Pentru cei ce nu știu, Kronos Quartet sunt un grup muzical (ar fi fost prea previzibil să zic cvartet, nu?) care se ocupă cu interpretat muzica compusă de alții. Un grup de instrumentiști cel puțin buni, dar din păcate cam prea înclinați către muzica modernă (muzica clasică contemporană, mai corect). Însă mă pot declara mulțumit de faptul că am de ales între Ástor Piazzolla sau Steve Reich.

Anunțuri