Continuăm seria de succes cu litera M:

Mad Season: 1 album.

O formație extraordinară, cu Layne Stanley (unul din vocaliștii mei preferați) ca lider. Din păcate, pe cât de bun a fost ca vocalist, pe atât de prost (îndrumat) a fost ca om, așa că s-a stins repede. Formația  a dispărut, ca și Alice in Chains (chiar dacă ei s-au reunit recent, dar asta e altă poveste…).

 

Mamadou Diabaté – 3 albume.

Un cântăreț malinez de kora, ceva mai săltăreț decât Toumani Diabaté, dar apropiat ca abilitate. Fiind un mare fan al muzicii africane,  bineînțeles că mă bucură această prezență în colecție.

 

Manu Chao – 2 albume.

Un băiat bun al muzicii, cu momente chiar bune. Însă nu ar încăpea într-o colecție Best of. Sau pe player.

 

Marilyn Manson – selecție.

Oricât de abruptă a fost căderea lui (și încă continuă să fie), nu o să uit niciodată abilitatea lui deosebită de a îmbârliga cuvintele astfel încât să se plaseze într-o poziție controversată vis-a-vis de politică, religie, tabuuri sau norme sociale. O bună parte din liceu am ascultat mult muzica lui, iar acum îi văd valoarea și pentru simplul fapt că mă transportă într-o altă perioadă din viața mea.

 

Mark Kozelek – 3 albume.

Artistul, ce semnează discuri și sub pseudonimul de Sun Kil Moon, e responsabil cu o muzică minimalisto-cețoasă de chitară acustică și voce. Numai bun de o zi ploioasă de toamnă.

 

Martina Topley-Bird – 2 albume.

O vocalistă care a colaborat cu Massive Attack (în deschiderea cărui concert am și descoperit-o) sau cu Tricky. Deci destul de atașată de muzica electronică, s-ar zice. De lucrul ăsta dă dovadă și pe albumele sale, unde are totuși o abordare mai pop decât cei mai sus menționați. Însă asta nu înseamnă că măcar o mână de piese bune nu s-au strâns, meritându-și pe deplin locul.

 

Massive Attack – 6 albume, 1 soundtrack.

Că tot veni vorba de ei, băieții au un loc bătut în cuie în colecția de muzică. Să le fie cariera lungă și fastă. Au o muzică numai a lor, un stil care îmi place. Interesul să și-l păstreze.

 

Max Richter – 1 album.

Îmi place Infra, albumul său din 2010. Cât de mult poate să îți placă albumul unui modernist minimalist. Aici parcă am simțit un pic mai multă muzică decât în alte eforturi similare ale compozitorului. Însă să nu se aștepte nimeni la ceva spectaculos. Beethoven nu învie prea curând.

 

Meanderthals –  1 album.

Încă o formație centrată pe muzică electronică. Mai relaxați, mai atmosferici, mai de shuffle.

 

Metallica – 11 albume.

Altă formație văzută în concert. Altă formație în mare scădere de formă, însă de neatins. Nu mai sunt de foarte mult timp fanul genului ăsta de muzică, Metallica sunt un capitol greu de trecut cu vederea. Atât muzical, cât și ca istorie personală. După cum zicea un documentar: „În anii ’80 au fost formații rock. Apoi a fost Metallica„.

 

Michael Nyman – 1 album.

Un compozitor cunoscut, nu zic.

 

Mika Vainio – 1 album.

Oare câtă muzică electronică intră în 100+ GB de muzică?

 

Miko – 1 album.

Se pare că multă. De data asta mixate sunt sunete de proveniență acustică. Ăsta e chiar un album bun, pe care mi-aș dori să îl fi ascultat mai mult.

 

Miles Davis – fără număr.

Să zicem că vorbim de 4 zile și un pic de jazz, de la blues la demență. O carieră impresionantă pentru un om a cărui pasiune pentru muzică, pentru instrument, e vizibilă la tot pasul. Nici nu aș știi de unde să încep. Așa că mai bine rămân la cuvintele astea sărace.

 

Mimicking Birds – 1 album.

O formație alternativă care o arde la modul chill. Nu știu cu ce îi confund, însă e ceva acolo. Sună chiar bine la debut.

 

Minamo + Lawrence English – 1 album.

Doi artiști din sfera muzicii electronice, cu un album ambientalo-repetitiv. Meh.

 

Mira Calix – 4 albume.

O adevărată lady a muzicii electronice (nu, serios, de unde atâta?). Am trăit momente frumoase cu muzica ei, poate în special cu albumul Eyes Set Against the Sun.

 

Moby – 3 albume.

Altul. Serio?

 

Mogwai – 7 albume + 1EP + 1 soundtrack.

Nu-mi vine să cred că s-a strâns atâta material. Chiar dacă în ultima vreme băieții par mai preocupați să se copieze pe sine, până și ultimul album (genial intitulat Hardcore Will Never Die. You Will – cu atât mai mult cu cât nu au nici o treabă cu hardcore-ul) merită ascultat. Ce să-i faci, când ai o găselniță (o nișă, în termeni academici), e greu să îți pierzi locul. Sper doar că o să aibă curajul să facă măcar o rocadă mică în viitorul apropiat, pentru că li se cam termină creditul.

 

Monolake – 1 album.

Alți electroniști. Printre necunoscuții care merită ascultați măcar o dată.

 

Morcheeba – 5 albume.

Chiar trebuie să scriu ceva la fiecare formație?

 

Mugison – 5 albume.

Un artist islandez nebun. Cred că e singurul cuvânt care îl poate caracteriza cu adevărat. Merită neapărat încercat.

 

Múm – 3 albume.

O formație islandeză, ca și sus-menționatul, formație care au fost – fie vorba între noi – mereu în umbra celor de la  Sigur Rós. Însă cu ultimele albume au trecut în propria umbră a uitării. Să sperăm că doar pe moment.

 

Mumford & Sons – 1 album.

Au câștigat niște Brit Awards anul trecut. E ceva de capul lor de folkiști, însă nu sunt vreo revelație.

 

Murcof – 6 albume.

Încă niște muzică electronică. Zici că-s houser 😀

 

Muse – 5 albume.

Cumva se pare că formațiile pe care le-am văzut în concert s-au îngrămădit la litera M. O formație bună spre foarte bună la început, dar care și-a găsit vocea pe ultimele două albume. Geniali. Profesioniști desăvârșiți. Trupe care se vor „interesante” ca The Mars Volta ar trebui să ia notițe.

 

Musée Mécanique – 1 album.

Niște ciudați minunați.

 

My Brightest Diamond – 2 albume.

O formație la care țin enorm de mult, cu o vocalistă după care sunt nebun. Ascultați To Pluto’s Moon și o să vă convingeți singuri. Educată să fie soprană, Shara Worden conduce grupul, imprimându-i direcția cristalină, dar diversă, ce îmbină elemente de muzică clasică și rock (din fericire fără să calce vreo clipă în tărâmul rock-ului gotic). Abia aștept să mai apară un album.

Anunțuri