Pornind de la filmulețul ăsta, am realizat c mi-am adus aminte cât de ușor suntem atinși de simetrie. Poate cu atât mai mult în cazul în care cineva vine și ne arată o simetrie ascunsă (într-un șir de numere, sau ne roagă să ne uitpm mai de aproape la un fractal, lăsându-ne să îi descoperim simetria de profunzime, cum îm place să îi zic, sau auto-similaritatea).

De ce tindem atât de mult la către simetrie? Ce ne face să o căutăm în muzică, în pictură, la propriul chip? Mai departe, dacă nu simetria e acea țintă a căutării (vroiam să zic punct de echilibru, dar asta ar însemna o compunere simetrică – sau antisimetrică, depinde de jargon – de forțe), atunci cu siguranță dualitatea este un concept cu care mai mulți dintre noi putem rezona cu ușurință. De la balansul tare-încet sau repede-lent din muzică, până la faptul că – trebuie să recunoaștem – marea nu ar fi atât de frumoasă dacă nu s-ar sprijini un cer pătat cu nori deasupra ei pe ea la răsărit.

Oare faptul că suntem atât de confortabili cu simetria vine de la faptul că și noi suntem simetrici (măcar longitudinal)? De fapt, măcar longitudinal, dar doar la suprafață. Oare simetria asta după care alergăm e un aspect de suprafață sau de profunzime?

Apropo, filmulețul menționat mai sus este chiar foarte bun. M-a făcut să râd, dar m-a și pus pe gânduri (de unde și rândurile astea), lucru care mi-e teamă că nu s-a întâmplat și celor din audiență, parcă prea preocupați de latura umoristică a monologului.

Anunțuri