Plouă fără milă parcă de o eternitate. Timpul se dilată de parcă mi-aș fi afumat creierul cu fel de fel de buruieni. Dar mâna mi-e sigură și extrage cu precizie chirurgicală telefonul din complicatul aranjament vestimentar, cu fâșuri peste fâșuri și „arici” care închid orice punct permeabil. E fix. E OK.

În stânga autostrada, sub mine mârțoaga de încredere, deasupra și peste tot în jur ploaia. Mai puțin în dreapta, unde ea scrâșnește din dinți și pedalează. O îmbărbătez cu referiri cinematografie la vechea Spartă [edit: în urma protestelor sale vehemente, va trebui să recunosc că ea a inițiat strigătele războinice], dar încurajările sunt de prisos. În față drumul ia o traiectorie ascendentă. La fel și sprânceana mea stângă. Hmmm… e OK. Bine că nu bate vântul. Oricum, cândva o să dau foc bazinului ăla de înot din vârful delușorului ăsta. Din orice direcție ai veni, trebuie să urci până la bazin. Care e rostul, oare? În nici un caz nu poate fi economic să tragi atâta apă la deal. Sau poate nu schimbă apa?

Dar nu m-am hotărât să revin la tastatură ca să vă povestesc de ploaie, sau de un deal inutil și un bazin amplasat cu vădită ironie. În primul rând m-am decis să scriu ca să îmi anunț întoarcerea acasă. Pe 10 august seara se va întâmpla.

Însă las loc și de o mică opinie despre ce mai înseamnă „acasă”. Chiar simt că m-am adaptat aici, că mi-am găsit un rost. A început să m se pară ok până și vremea, ploaia, să sufăr de cald la 25 de grade la soare, m-am îndrăgostit de zilele aproape permanente din preajma solstițiului de vară. Apoi, o dată ce îți găsești un loc de muncă, greu îmi mai pot pune problema de a mă gândi la România ca o oportunitate de a munci. De educație (de a lua în calcul educația) m-am lecuit acum muuultă vreme. Așa că „acasă” înseamnă acum o oportunitate de a mă vedea cu familia, cu acei prieteni apropiați și, printre picături, dacă e loc, cu alți cunoscuși, amici, foști colegi…

Însă atmosfera tristă, apăsătoare de pe stradă, din autobuz, a oamenilor de toate vârstele e greu de tolerat. Țin minte în iarnă când am venit că am fost șocat de asta. Când cumperi pâine de la magazinul de la colț și, înainte de a face stânga împrejur spre ieșire spui un sincer și zâmbitor „o zi bună” și nu te crede nimeni (acum îmi dau seama că e posibil să fie cam confuză construcția – nu crede nimeni că va fi o zi bună), începi să îți pui semne de întrebare.

Într-o discuție foarte recentă și proaspătă în memorie cu doi foarte buni prieteni, jumătatea feminină a respectivului cuplu zicea că i se pare că viața e mult mai simplă la străinezi. Că principala grijă e să nu se strice vremea pe traseul muncă – berărie – casă (a se înțelege că vorba era de Germania în particular). Și e foarte adevărat. Nu zic, confortul traiului decent, câștigat pe muncă și seriozitate,  indiferent de educație, noroc și pile ajută mult. Dar toți au fost săraci la vremea lor. Însă cred că alt fel de atitudine i-a ridicat din neajunsuri.

Spun astea din postura ultimului om care ar spune că „afară e mai bine”. Sunt în continuare îndrăgostit de România, probabil mai degrabă de potențialul ei, însă dacă într-un an m-am adaptat altundeva, simt cum încet-încet raționalul o să „ia fața” sentimentalului și drumul de întors o să fie din ce în ce mai greu de făcut.

Însă toate la timpul lor. Cel mai stupid lucru pe care îl poți face e să faci previziuni.

Anunțuri