Tren. Mă duc la baie. Îmi croiesc drum printre oamenii de pe coridor. Îmi reamintesc că sunt în ultimul vagon când ajung în spate, la budă. Îmi place să văd cum peisajul se derulează în urma mea. Am senzaţia de progres. Senzaţia de mai-departe ce o înfrânge pe cea de mereu-la-fel. Buda îşi respectă renumele şi îmi aminteşte ca sunt în România. Apă [cel puţin aşa sper eu – naiv] pe jos, miros intens, murdărie si apa care niciodată nu curge la chiuveta ce părea să fi fost folosită drept toaleta de câteva dăţi. Încep să mă uşurez. Trenul se opreşte. Îmi blestem zilele şi, politicos, mă opresc. Trenul pleacă. Termin. Mă îndrept spre compartiment. Mai mult